„Pe drumul vieții, nimic nu e mai prețios decât amintirea pașilor făcuți cu suflet curat”

Drumul cu miros de busuioc

Viața nu este ca o linie dreaptă, ci mai curând ca o undă — cu urcușuri blânde, coborâri neașteptate, învolburări și limpeziri. Fiecare om, la capătul unei călătorii, sau poate chiar în mijlocul ei, simte nevoia să se așeze puțin și să privească înapoi. Nu cu regret, ci cu uimire. Nu cu dorința de a schimba ceva, ci cu recunoștința că a fost martor și actor în propria poveste.

Scriu aceste rânduri nu din dorința de a-mi ridica un monument, ci din nevoia de a așeza în cuvinte o viață trăită cu intensitate, demnitate și curiozitate. Cuvintele sunt singurele unelte capabile să țină vie amintirea unor oameni care au fost, a unor locuri care au existat și a unor întâmplări care, deși simple, au avut în ele miezul profund al formării mele ca om.

M-am născut într-un sat uitat de lume, dar nu de Dumnezeu. Într-o casă cu sobă de caramida și ferestre mici, unde mirosul de busuioc și sunetul lemnelor trosnind în vatră erau mai grăitoare decât orice cuvânt. Am crescut între părinți harnici, buni și drepți, alături de sora mea și de o copilărie în care lipsurile se topeau în bucurii sincere. Timpul acela nu cunoștea graba, ci avea răbdarea semănatului, a culesului, a învățăturii.

Acolo, în casa părinților mei, am făcut primii pași prin lume, cu ochii deschiși spre cer și inima plină de întrebări. Copilăria mea a fost un amestec de muncă, joc și învățătură — cu lecții scrise pe genunchi, la lumina lămpii cu gaz, și cu povețe spuse la umbra nucului bătrân.

Am fost un copil curios, un tânăr cu visuri clare și un adult care a ales calea cunoașterii, nu pentru glorie, ci pentru adevăr. Drumurile mele s-au împletit cu oameni care m-au format, m-au provocat și m-au îndrumat. Iar acum, privind înapoi, văd nu succese și realizări, ci oameni, emoții, și clipe care au făcut din mine ceea ce sunt.

Scriu, așadar, pentru cei care vin după mine. Pentru copiii și nepoții mei. Pentru cei care, cândva, vor căuta urmele unui nume, ale unei familii, ale unei iubiri de neam și de țară. Scriu pentru ca rădăcinile să nu se piardă, iar trunchiul si ramurile să poată crește mai departe, solid, spre lumină.

Poate că într-o zi, cineva, într-un colț de bibliotecă, va deschide această carte și va zâmbi. Va regăsi un fragment de lume care a fost. Și dacă va simți, fie și pentru o clipă, că inima îi bate mai viu — atunci, rostul acestor pagini va fi fost împlinit.

Povestea vieții mele incepe in satul natal, unde dealul Cornea și pârâul Amaradia mi-au fost tovarăși de nădejde in copilarie. Acolo, in mijlocul naturii, printre pădurile Hobaica si Bolborosu, am trăit primii ani ai unei vieți pe care aveam sa o dedic căutarii cunoașterii și adevărului. Am crescut intr-o familie modesta, dar cu valori puternice. Părinții mei, simpli si harnici, mi-au insuflat dragostea pentru învățătura si curiozitatea fată de lume. Știu câtă truda au depus sa ne țină la scoală pe mine si pe sora mea, dar si căta bucurie le-a adus fiecare reușita a noastra.

Copilăria in satul dintre dealuri

M-am născut într-o zi rece de februarie, pe 17, în anul 1948, în satul Bălănești — așezare cu nume blând și sonor, ce-și trage identitatea dintr-o comună cu același nume, aflată în județul Gorj. Satul meu de baștină, adăpostit între două dealuri împădurite, cu vii ce se unduiesc la marginea pădurilor, scăldat de apele line ale Amaradiei, are o frumusețe discretă, dar neîndoielnică, ca o icoană veche uitată în lada cu amintiri.

Tatăl meu, Grigore Horhoianu, s-a născut în același sat Balanesti, într-o familie numeroasă, cu șapte copii. Părinții lui erau gospodari simpli, oameni ai pământului, legați de anotimpuri și de răbdarea muncii. Bunica Maria, mama tatălui meu, purta în sângele ei o moștenire aparte: se trăgea din familia preotului Ion Șfeneșcu, cunoscut în sat drept „Sfenea”, care viețuia sus în Cânepești, aproape de Grui, acolo unde și astăzi veghează o bisericuță de lemn, cu doi brazi seculari străjuind intrarea — martori neclintiți ai vremurilor și ai rugăciunii. Atunci când ajung in satul natal, aici, la bisericuta din Cânepești, aprind o lumânare in memoria bunicii și simt cum între cer și pământ se înfiripă o punte nevăzută.

Tata, om cu harul învățăturii, a fost vreme îndelungată învățător în Banat, în satul Icloda din comuna Sacoșu Turcesc, județul Timiș. După moartea bunicului, s-a reîntors în Bălănești, unde a predat la școala locală. A primit toate gradele didactice, dar a rămas mereu același: smerit, blând, luminat de vocația sa.

Mama, Lucreția Horhoianu, era fiica satului vecin, Voitești, născută într-o familie cu opt copii. Părinții ei, Alexie și Maria Rădulescu erau oameni înstăriți, cu respect în comunitate. Alexie, fiu de preot, purta în sine urmele unui destin aparte: tatal sau, numit inițial Tascău, și-a schimbat numele în Rădulescu în timpul studiilor la seminarul teologic din Râmnicu Vâlcea. Alexie Rădulescu avea să devină notar în comuna Glodeni. Maria, bunica dinspre mamă, era și ea fiică unui preot din același sat Glodeni. Bunicii mei materni, Alexie și Maria Rădulescu, oameni de cinste și vrednicie, au fost căsătoriți sub ocrotirea unor nași de seamă — învățătorii Lazăr și Fevronia Arjocianu. Povestea acestor străbuni e detaliată în volumul “Să ne cunoaștem strămoșii”, scris de fratele mamei, Eugen Rădulescu. Mama a fost sprijinul neclintit al casei — o femeie de o răbdare rară, care purta cu seninătate grijile familiei și muncile câmpului.

Un detaliu care-mi amintește mereu de inteligența practică a bunicului Alexie este faptul că i-a cumpărat mamei mele, înainte de căsătorie, o mașină de cusut „Singer” — un lux pe atunci. Acea mașină de cusut, devenită un ajutor neprețuit în gospodărie, există și astăzi în casa sorei mele, tăcută și demnă, ca o relicvă a timpului.

Îmi amintesc cu o duioșie greu de exprimat in cuvinte cum, după orele de școală, tata venea direct pe dealuri — la Cornea, în dealul Budii, în valea Bolborosu sau in valea Hobaica — unde mama, bunica și noi, copiii, lucram pământul pentru prășitul porumbului, strânsul fânului sau culesul prunelor și al strugurilor. Și acolo, în mijlocul naturii, la umbra viilor sau în văile cu miros de fân proaspăt, într-o oală de lut și sub un foc de vreascuri, se năștea prânzul simplu și sfânt: o ciorbă de dragavei, de fasole sau de urzici, câteva ouă prăjite intr-o tigaie— și multă, multă dragoste. Bunica Maria, mama tatălui meu, a fost un stâlp de bază în creșterea noastră.

Diminețile erau grele pentru mine și sora mea, căci ne trezeam cu greu. Mama ne alinta cu blândețe: „ O să dormiți destul în car pană ajungem sus in deal la Cornea, …”  Și chiar așa. Carul,urcând încet dealul și scârțâind din toate încheieturile, ne legăna zdravăn pe drumul până la via de la Cornea.

Cu timpul, ne-am mutat în satul vecin, Piștești, în casa nouă construită de părinți pe pământul moștenit de mama. Aici au locuit mai mult parintii, noi copii fiind plecați la oraș, pentru scoala si facultate.

Casa în care m-am născut și mi-am petrecut primii ani din viață — o căsuță modestă dar plină de căldura iubirii — a fost demolată mai târziu de finul și vărul meu, Cristian Horhoianu, care și-a ridicat, pe același loc, o nouă locuință mare si frumoasa.

In satul Bălănesti mi-am petrecut copilăria, alături de sora mea și de copiii din sat, în jocuri, râsete și întâmplări care s-au transformat în amintiri nepieritoare.

Pe atunci, lumea era mică și întreagă, cuprinsă între două capete de uliță. Un drum bătătorit, prăfos vara și plin de noroi după ploaie, dar pentru noi – copiii acelui timp fără ceas – era centrul unui univers miraculos. Acolo ne-am învățat pașii, acolo ne-am lăsat genunchii în praf și sufletele în zbor.

Ulița nu avea nume, dar ne știa pe fiecare. Ne chema dimineața cu ciripit de păsări și miros de pâine coaptă, ne aduna la joacă fără invitații, fără telefoane, fără griji. Strigam din poartă în poartă, cu vocile clare și inima deschisă: „Ieși afarăăă!” – și se făcea adunare, ca la o sărbătoare.

Ne jucam „de-a v-ați ascunselea” până stelele prindeau glas, iar ferestrele caselor se umpleau de lumină caldă și ochi blânzi. Bunicile ne chemau cu glasuri cuminți, dar hotărâte – iar noi târguiam cu viața: „Încă putin si vin!” – ca și cum eternitatea s-ar putea negocia.

Prietenii de joacă – Danut, frații Rica si Ion Chiriac, Liviu si Viorel Avram– mi-au fost camarazi de uliță și râsete. Îmi amintesc cu duioșie și colegii din clasele primare: Vasile Andrițoiu, Ion Tascău, Gheorghe Guță, Ion Sălăjan, Adrian Brânzan.

Serile noastre, învăluite în praful uliței, răsunau de jocuri și strigăte de copii fericiți. Vara, alergam la scăldat în Amaradia. Iarna, Iarna, ulița se prefăcea în pârtie, cu sănii înlănțuite, cu râsete ce tăiau frigul ca o melodie. Obrajii noștri erau roșii de ger, palmele crăpate de zăpadă, dar sufletul – veșnic verde. Coboram în goană cu săniuțele pe dealul Măgulițe și coasta Broscanilor. Nicio haină nu rămânea curată, dar niciun copil cu adevărat viu nu putea fi altfel.

Pe ulița copilariei am învățat lecțiile mari în forme mici: cum se împarte o felie de pâine cu magiun, cum se cer iertări fără vorbe si numai din privire, cum prietenia nu are nevoie de promisiuni, ci de prezență. Acolo s-au născut primele visuri, primele certuri scurte și împăcările grăbite.

Astăzi, ulița e mai tăcută. Asfaltul a acoperit praful de aur, glasurile parcă au pierit, poate copiii de atunci s-au mutat în alte umi mai reci. Dar pentru noi, cei care am crescut pe ea, ulița nu a murit. Ea trăiește în genunchii noștri încă juliți în amintire, în mirosul de fân și în geamurile aburite de iarnă. Ulița copilăriei…nu e un loc. E o rugăciune fără cuvinte. E rădăcina noastră, înfiptă nu în pământ, ci în timp. Și oricât am pleca, oricât ne-am îndepărta, ea ne așteaptă –tăcută, veche, iubitoare –
la capătul unui vis.

Numele locurilor copilăriei mele au o muzicalitate care-mi tulbură sufletul: dealul Cornea, cu pivnița cu butoaie mari, dealul Budii, cu prunii grei de fruct, valea Bolborosu, unde se legăna via în vânt, și valea Hobaica, unde tata cosea lucerna cu o măiestrie care mi s-a părut mereu magică. Fiecare colț al satului meu natal este păstrător de amintiri. Fiecare frunză din pădurea Hobaica îmi vorbește. Fiecare adiere de vânt din valea Bolborosu îmi cântă copilăria.

Anii de școală și începutul vocatiei

Am urmat școala primară în satul natal, la „Școala cu Vultur”, numită astfel după monumentul din față, ridicat în cinstea eroilor și împodobit cu un vultur de bronz ce păzește, parcă, cu demnitate memoria trecutului. În clasa I-a, am fost elevul învățătorului Ion Drăgănescu, iar în clasele II-IV, al doamnei Elena Diaconescu. Tata era învățător la aceeași școală și, nu de puține ori, în pauze, ne chema pe mine și pe sora mea în curte și, cu un cuțitaș de lemn și o perie, ne curăța încălțămintea incarcata de noroiul drumului.

Timpul școlii a fost roditor: amândoi am luat premiul I cu coroniță, spre mândria părinților noștri.

Clasele V-VII le-am urmat în Voitești, unde am învățat sub îndrumarea unchiului meu, Anghel Horhoianu, profesor de limba română, și a tânărului profesor de matematică Ionici Ion. De acolo, amintirile se țes cu nume și chipuri: profesorul de istorie Ion Lupulescu, cel de geografie Constantin Flitan, și excursia de neuitat la Combinatul Siderurgic și Castelul Huniazilor din Hunedoara. Școala din sat a fost poarta prin care am pășit în lumea cunoașterii. Învățătorii m-au îndrumat cu răbdare, iar fiecare carte citită devenea o fereastră spre un univers necunoscut. Visam de mic la stele și la misterele lumii, dar drumul nu a fost ușor.

De mic am fost curios cum funcționează lucrurile. Desfăceam jucării și le reasamblam. Pasiunea pentru electronică m-a cuprins devreme: în școala primară am construit un radio cu galenă, dintr-o cască de telefon, o bobină înfășurată pe o țeavă de cucută și un detector cu galena. Într-un sat fără curent electric, acel radio era o minune. Ulterior, am încercat montaje mai complexe, folosindu-mi micile economii pentru a cumpăra piese. Cu sprijinul părinților și cu multă voință, am ajuns la liceu, apoi la facultate, unde am pătruns în tainele fizicii — o știință a luminii și a nevăzutului.

Am urmat liceul „Ecaterina Teodoroiu” din Târgu-Jiu, unde prietenii și profesorii mi-au marcat formarea. Am locuit la internat, apoi, in ultimul an de liceu, la o gazdă, împreună cu prietenul meu din copilărie, Dan Toropu. Olimpiadele de matematică, fizică și chimie ne mobilizau cu adevărat. A fost o perioadă intensă, dar plină de sens.

După liceu, am urmat Facultatea de Fizică a Universității București, unde m-am legat de colegi și prieteni extraordinari. Acolo, în acea atmosferă de efervescență intelectuală, am descoperit adevărata mea chemare. Îmi amitesc cu placere de colegi de facultate : Florin Găiseanu, Viorel Chirtoc, Ștefan Simion, Adrian Dafinei, Virgil Nicolaescu, Pavel Gartner, Nicolae Vâja, Doina Stafiescu, Floreta Munteanu, Maria Popescu, Ecaterina Enescu, Mariuca Ignat, Rodica Paraschiv, Ioana Scutaru, Emilian Drăgulescu, Petre Samoil Stănescu, Dumitru Mihalache, Dan  Pantea, Alexandru Bădescu, Aurel Creț, Marin Teodorescu si de cei din anii mai mari, prieteni si colegi de camin: Dumitru Popescu(Mitica), Gheorghe Popescu (Gigi), Dan Macovei, Nicolae Păsareanu (Nicu). Unii dintre ei au lucrat alături de mine in cercetare sau in invatamantul superior. Anii de studiu m-au purtat din biblioteci tăcute în laboratoare pline de energie si săli de curs, unde am explorat domeniul fascinant al fizicii nucleare.

Un moment de neuitat a fost întâlnirea cu profesorul Stelian Lungu, cercetător la Institutul de Fizică Atomică din Bucuresti-Magurele. Lecțiile profesorului Lungu au fost ca o revelație pentru mine. Utilizrea modelelor de calcul in proiectarea combustibilului nuclear era, la acea vreme, o activitate nouă in cercetare. Am înțeles că cercetarea în fizica combustibililor nucleari poate deveni drumul meu. Și așa a fost. A fost o cale lungă, dar fiecare pas a fost o treaptă a devenirii, o confirmare că rădăcinile adânci pot susține aripi largi.

Un laborator printre stejari

De mic copil am fost atras de științele exacte. Îmi plăceau cifrele, raționamentele logice și frumusețea ordonată a formulelor. În liceu, am descoperit fascinația pentru fizică și matematică, iar această chemare a fost atât de puternică, încât mi-a dictat drumul profesional. Astfel, am ales să studiez fizica la facultate, iar după absolvire, viața m-a purtat spre una dintre cele mai provocatoare și fascinante destinații: Institutul de Cercetări Nucleare.

Primii ani la institut au fost dificili. Am fost repartizat într-o echipă tânără, dar extrem de motivată, care lucra la proiecte importante legate de energia nucleară. Am învățat enorm, nu doar despre combustibilul nuclear și procesele de fisiune, ci și despre responsabilitate, rigurozitate și munca în echipă. Atmosfera era încărcată de energie creatoare și spirit de pionierat. Știam că ceea ce facem acolo nu era doar o meserie, ci o contribuție reală la dezvoltarea energetică a țării.

Activitatea principală a fost în cadrul laboratorului de proiectare si evaluare performanțe combustibil nuclear, un laborator aflat printre stejarii unei paduri pe dealul din Mioveni-Argeș. Aici, împreună cu colegii mei, am dezvoltat modele de calcul, am simulat situații-limită si am proiectat exeperimentele care s-au efectuat in reactorul de testare din institut. Erau ani în care munceam intens, adesea peste program, dar pasiunea și sentimentul de utilitate ne țineau în priză.

Am fost autor la mai multe lucrări științifice și am participat la conferințe din tara si strainatate, unde am prezentat rezultatele cercetării noastre. Am avut ocazia să colaborez cu specialiști din Belgia, Germania, Japonia, Canada si Statele Unite în programe de cercetare privind combustibilul nuclear. Această experiență internațională mi-a deschis orizonturile și mi-a confirmat că nivelul cercetării noastre era competitiv.

Au fost și momente dificile. Dar comunitatea noastră de fizicieni cercetători a rămas unită, alimentată de o pasiune comună: aceea de a descifra legile fizicii și de a transforma cunoașterea în progres concret.

Privind în urmă, acei ani au fost poate cei mai rodnici din punct de vedere intelectual și profesional. M-au format ca specialist, m-au învățat disciplina cercetării, gândirea critică și mai ales, răbdarea. Pentru că în știință, ca și în viață, lucrurile nu se întâmplă peste noapte. Rezultatele vin în timp, prin muncă susținută, colaborare și uneori, prin curajul de a greși.

Formule și foc din inima atomului

Cercetarea este un mod de viață. Nu e o simplă profesie, ci o chemare profundă de a înțelege lumea și de a împinge limitele cunoașterii. Nu poți fi cercetător cu jumătate de măsură – trebuie să-ți pui întrebări chiar și în somn, să te lași condus de curiozitate, să accepți incertitudinea și să-ți păstrezi mintea deschisă. Este, poate, una dintre cele mai umile și mai nobile forme de muncă umană: să cauți adevărul, știind că nu-l vei atinge niciodată în întregime, dar și că fiecare pas spre el contează.

Cred că progresul umanității se sprijină pe umerii celor care au îndrăznit să viseze și să cerceteze, chiar și în tăcerea unui laborator. Fără știință, am rătăci în întuneric. Cu știință, avem o busolă – nu infailibilă, dar totuși un ghid – care ne conduce spre o lume mai bună.

Încă din anii studenției, am simțit o atracție profundă față de cercetare, acea lume în care curiozitatea devine motor al descoperirii, iar întrebările nasc drumuri noi în înțelegerea realității. Pentru mine, activitatea de cercetare nu a fost doar o carieră, ci o cale de a înțelege natura, de a mă confrunta cu limitele cunoașterii și de a contribui, fie și modest, la progresul științific al țării mele. În paginile ce urmează, voi împărtăși o parte din experiențele și provocările trăite în laboratoarele de fizică nucleară, în colaborările internaționale, dar și în eforturile de construire a unei baze solide pentru fabricarea combustibilului nuclear în România.

Activitatea mea de cercetare a inceput în anul 1975 când am primit o bursă, oferită de Agenția Internațională pentru Energie Atomică, pentru a efectua un stagiu de lucru la Institutul de Cercetări Nucleare din Mol, Belgia. Aici mi-am pregătit și teza de doctorat. Discuțiile purtate cu fizicienii din institut, experimentele din laborator și bogata bibliotecă a institutului belgian m-au ajutat să lămuresc multe dintre problemele legate de proiectarea și fabricarea combustibilului nuclear. În acea vreme se obținea foarte greu o bursă în străinătate, așa încât m-am considerat extrem de norocos să lucrez într-un laborator de cercetări nucleare din Europa de Vest, alături de specialiști de înalt nivel științific.

În reactorul Centrului de Cercetări Nucleare din Mol-Belgia am efectuat în anul 1977 primele teste de iradiere pe elemente combustibile fabricate de noi la Institutul de Tehnologii Nucleare, institut aflat pe atunci pe platforma din Bucuresti-Magurele. Raportul Tehnic cu date de proiect bine justificate prin rezultate de calcul, raport cerut de specialiștii belgieni pentru a permite testarea combustibilului in reactorul BR-2, au fost pentru mine o primă și deloc ușoară încercare în activitatea mea de tânăr fizician.

Particularitățile de proiect ale combustibilului PHWR (teacă colapsabilă de Zircaloy, joc axial, joc diametral, volum liber, geometrie pastilă UO₂, interacție combustibil-teacă etc.), comparativ cu particularitațile proiectului LWR, dezvoltat de belgieni, au constituit subiectul unor discuții aprinse cu specialiștii de la SCK/CEN Mol-Belgia. Rezultatele experimentale obținute din testul de iradiere în reactorul BR-2, publicate de mine în raportul extern BLG-530 al SCK/CEN, au evidențiat România ca fiind singura țară din Europa de Est care produce și testează combustibil pentru reactori nucleari de mare putere. A fost un prim succes in activitatea de cercetare.

Ajutorul generos acordat de stat institutului nostru a făcut posibil ca, în acele vremuri grele, intr-un laborator aflat printre stejarii unei paduri de pe dealul din Mioveni-Argeș, un grup de tineri fizicieni să se concentreze pentru a rezolva probleme deloc ușoare, privind proiectarea și fabricarea combustibilului nuclear. Aici am beneficiat de o bază de cercetare de excepție, cea mai modernă din Europa de Est: reactor nuclear pentru experimente, dispozitive de iradiere, celule fierbinți si calculatoare de ultima generatie.

Mi se pare ciudat să-mi amintesc de acele zile, atât de îndepărtate, când, cu ajutorul unei mașini, perforam cartelele pe care era codificat programul destinat calculatorului– un calculator care ocupa spațiul unei mari încăperi la institutul din Mioveni si care, la acea vreme, a fost considerat cel mai mare calculator din țară. Așteptam cu nerăbdare ore sau chiar zile rezultatele de calcul, pe care le primeam înșirate pe multe pagini de hârtie. Astăzi ne dezvoltăm modelele de calcul direct pe laptop și obținem rezultatele în câteva secunde. Comunicarea cu fizicienii din străinătate se făcea prin scrisori și cereri de preprint; acum, avem la dispoziție arhive electronice și comunicăm rapid oriunde în lume.

Am recunoscut de-a lungul carierei mele ceva ce auzisem că ar fi spus genialul fizician Richard Feynman: „Un bun om de știință este acela care muncește atât de mult, încât face toate greșelile posibile înainte de a ajunge la rezultatul corect.” În cercetare se cere nu doar inteligență și muncă asiduă, dar la fel de folositoare sunt perspicacitatea, încăpățânarea, răbdarea și tăria de caracter.

Cele mai fericite zile din viața mea (lăsând la o parte latura familială) au fost cele în care, după luni de muncă, am obținut primele rezultate ale modelelor de calcul – rezultate care se corelau cu datele testelor de iradiere. Așa a început, în România, fabricarea combustibilului nuclear destinat reactorilor de mare putere. Din întâmplare, am fost unul dintre pionierii dezvoltării acestui domeniu în țara noastră, care, în opinia mea, a fost un mare succes. Prin activitatea mea de cercetare si prin lucrarile stiintifice elaborate in cadrul institutului am putut sa-mi aduc un modest aport la realizarea combustibilului nuclear in Romania. România este, până si astăzi, singura țară din Europa de Est care deține tehnologia și capacitatea de a fabrica și testa combustibilul nuclear pentru reactori de mare putere.

Sper cu tarie ca România va avea, in viitorul nu prea indepărtat, tehnologia de fabricație a combustibilului pentru reactoarele modulare mici de la CNE Doicești. La ICN Mioveni avem tradiție si experiență in acest domeniu. România poate dezvolta pe platforma ICN- FCN de la Mioveni -Argeș o linie pentru fabricația combustibilului de tip LWR. România poate deveni hub regional pentru combustibilul destinat reactoarelor SMR.  Spre exemplu Spania, are o fabrica de combustibil îmbogatit tip LWR. Spania aduce pulberea îmbogațita in U-235 din Franta (Marcoule-Franta). Fabrica ENUSA din Salamanca-Spania (in funcțiune din 1985) produce combustibil nuclear LWR pentru reactoarele din Spania si exporta combustibil nuclear pentru alte reactoare din Europa.

Fizicienii sunt și ei oameni, si fiecare simte nevoia de a ști că munca lui contează. Așa se face că activitatea de cercetare devine o poveste profund umană. De la un fizician mai în vârstă decât mine, Alexandru Ceapă, care lucra într-un institut de cercetări electrotehnice din București, am învățat o lecție esențială: este posibil să faci progrese în probleme ce par imposibil de rezolvat, dacă ignori scepticii și mergi mai departe. Alexandru, născut într-un sat din Gorj, a urmat, ca și mine, cursurile liceului teoretic din Târgu Jiu și apoi Facultatea de Fizică din București. Dar asemănările se opresc aici. Alexandru, pe care îl întâlneam des în biblioteca de la Măgurele, era cu mult înaintea timpului său. Avea curajul și priceperea să abordeze subiecte aproape de neimaginat pentru mine la acea vreme, cum ar fi gravitația cuantică. Am admirat mereu claritatea și profunzimea gândirii sale, iar discuțiile noastre de la bibliotecă m-au influențat profund.

M-am simțit extrem de privilegiat să fac parte din comunitatea fizicienilor preocupați de fisiunea nucleară și de utilizarea energiei rezultate în reactori de mare putere. Îmi amintesc cu bucurie întâlnirile anuale organizate de IAEA la Viena – primăvara târziu sau la început de toamnă – unde fizicieni din întreaga lume ne adunam in jurul unei mese sa discutam probleme de mare interes legate de combustibilul nuclear. Japonezi, americani, europeni, chinezi, indieni, latino-americani, creștini, musulmani, hinduși – ne reuneam toți pentru a ne împărtăși ideile și rezultatele. Cațiva dintre cei prezenți la aceste intalniri îmi erau vechi prieteni cu care, in cursul anului, schimbam frecvent mesaje e-mail.  Întâlnirile culminau cu un banchet în una dintre seri, unde se glumea și se rosteau toasturi. Ierarhia în fizică e văzută ca o meritocrație, iar fizicienii formează o elită bazată pe valoarea științifică.

Unul dintre cele mai plăcute momente ale carierei mele in cercetare a fost Congresul Internațional de la Niagara Falls, Canada, din 2010. Acolo am fost moderatorul unei secțiuni și am prezentat, în deschidere, rezultatele unui experiment complex realizat de noi la Institutul de Cercetări Nucleare din Mioveni, în colaborare cu laboratorul AECL din Mississauga Ontario-Canada, privind performanța combustibilului nuclear la variația ciclică a puterii. Lucrarea bine apreciata, a stârnit numeroase discuții și bune întrebări.

Încă din timpul facultății știam că vreau să fac cercetare în fizică. Această știință fundamentală îmi oferea speranța de a înțelege lumea, de a răspunde întrebărilor: De unde venim? De ce suntem aici, pe această planetă numită Pământ? Scopul fizicii nu este doar de a descrie lumea, ci de a explica de ce este așa cum este – dacă viața este o întâmplare sau parte a unui plan divin. Iar dacă e să inventăm un rost pentru viețile noastre, eu cred că el ar putea fi acela de a încerca să înțelegem universul și lumea în care trăim – iar fizica mi-a oferit această șansă.

Poate că am găsit răspunsuri la unele dintre întrebările ce m-au frământat, dar încă sunt atâtea lucruri de aflat. Albert Einstein ne-a arătat că spațiul și timpul se pot curba în prezența materiei și energiei. Iar mecanica cuantică, la rândul ei, ne obligă să renunțăm la „bunul simț” pentru a înțelege haosul aparent al lumii microscopice. Astăzi, gravitația cuantică zguduie atât de puternic fundamentele fizicii moderne, încât și noțiuni precum cele trei dimensiuni spațiale sunt puse la indoială. Adevaratele mistere ale naturii si universului trebuiesc cautate in astrofizică si in fizica particulelor elementare.

În ce mă privește, bucuria muncii în sine a fost întotdeauna o motivație suficientă. Lucrând într-un laborator situat în mijlocul unei păduri minunate, pe dealurile din Mioveni, m-am simțit mereu împăcat cu mine. Când teoria era confirmată de experiment, simțeam o satisfacție imensă. Explicația științifică e o sursă de plăcere, la fel ca dragostea sau arta.

Când am predat fizica studenților, am considerat că datoria mea principală și poate cea mai dificilă, bazata pe experienta mea din cercetare, era să-i fac să simtă acea putere pe care ți-o dă înțelegerea unui sistem fizic, comportarea sa in diferite condiții si cat de util este să compari rezultatele unui model de calcul cu rezultatele unui experiment bine gandit. Ca profesor de fizica am petrecut mult timp cautand sa explic studentilor lucruri dificile in termeni elementari. Am incercat sa-i fac sa inteleaga ca particulele elementare apar in teoriile din fizica moderna ca mici aglomerari de energie, impuls si sarcina electrica ale unor campuri. In fizica moderna câmpurile trebuiesc privite nu doar ca simple artificii matematice care ne ajuta sa calculăm forțele dintre particule, ci ca entitati fizice de sine statatoare-locuitori ai universului nostru ce pot fi in realitate “mai fundamentali” decat particulele elementare. Realitatea nu este ce pare a fi!

Principiile fizicii reprezintă o componenta pretioasă a cvilizației de pe planeta noastră. Cele mai profunde principii fizice pe care le cunoaștem sunt regulile mecanicii cuantice, care stau la baza a tot ce cunoastem despre materie si interacțiile ei.Probabil in viitorul apropiat acel principiu holografic din gravitația cuantica, la care se refera fizicienii Susskind, Smolin, Brian Greene, Winberg in lucrarile lor, va fi o idee formidabila care va marca profund civilizatia planetei noastre.

Familia și copiii

In anul 1975, m-am casătorit cu Valeria-Elena, nascuta Sendruc, de profesie fizician. Viata ne-a purtat mai intâi in București, iar apoi, in martie 1977, ne-am mutat la Pitești, unde amandoi am lucrat la Institutul de Cercetări Nucleare din Mioveni. Prin grija institutului, am primit un apartament in Pitești. Aici am intemeiat o familie si am trait cei mai frumoși ani ai tinereții.

Fiul nostru cel mare, Ionică, s-a născut în București, iar cel de-al doilea, Mihai, la Pitești. Ionică a urmat Facultatea de Economie din București, iar Mihai a ales Facultatea de Energetică Nucleara. Ambii au întemeiat familii frumoase. Ionică s-a căsătorit cu Nicoleta-Iuliana, iar împreună au trei copii: David-Andrei (n. 23 septembrie 2003), Irene-Maria (n. 29 iulie 2007) și Ana-Ines (n. 22 decembrie 2010). Mihai, are doi fii: Alexandru (n. 8 august 2004) și Ștefan-Matei (n. 17 decembrie 2007).

Tinerețea mi-am petrecut-o în Pitești, unde ne-am format ca familie și am legat prietenii trainice. Îmi amintesc cu drag de familia Costescu, familia Perescu, familia Bold, finii Radu și Gabriela Moscalu, familia Duțu, familia Voicu, familia Riciu, familia Mazilu, familia Turcu și mulți alții cu care am împărțit începuturile vietii.

Sunt o fire optimistă și cred cu tărie în viitorul acestei țări. Deși am călătorit mult prin lume, casa mea a rămas aici, pe malul Argeșului. România este acasă pentru mine si cred ca aici, la noi in țara, sunt nenumarate oportunitati, dacă esti corect si dacă iti faci bine treaba. Ma consider puternic legat de locul in care m-am născut de cantecele, jocurile și obiceiurile românilor, de campiile, râurile si munții noștrii. Îmi încarc sufletul de fiecare dată când revin in satul natal lângă Amaradia, lângă dealul Cornea și pădurea Hobaica. Acolo, fiecare cărare poartă amintiri, iar fiecare frunză din padurea Hobaica îmi spune o poveste.

Mă simt dator părinților mei pentru darul vieții, pentru educație și pentru încurajarea necontenită de a învăța mai mult decat se peda in școală. Eforturile lor de a ne ține în școală pe mine și pe sora mea, care a urmat cursurile Facultatii de medicina din Bucuresti, au dat roade. Sunt recunoscător tuturor celor pe care i-am întâlnit – de la rude și profesori, la colegi și prieteni – fiecare m-a învățat ceva. Daca as fi fost un scriitor adevărat si cu talent in arta descrierii personajelor mi-ar fi plăcut să-i descriu într-un cadru deosebit atât pe parinții mei cat si pe cațiva dintre oamenii din satul meu, pe profesorii care m-au învatat la scoală.

Revin mereu in satul natal cu o emoție pe care n-o pot explica în cuvinte. La Bălănești, lângă pârâul Amaradia și dealul Cornea, mi se reîncarcă sufletul. Aprind o lumânare la crucea părinților mei și simt cum între cer și pământ se înfiripă o punte nevăzută.

Eu și sora mea, Aurelia, ne amintim cu recunoștință de părinții noștri — de simplitatea lor, de dragostea lor, de tăcerea plină de înțelesuri cu care ne-au învățat despre lume și despre noi înșine. Au plecat din această lume, dar nu din noi. Au plecat din văzul ochilor, dar nu din lumina inimii. Au rămas acolo unde dorul nu moare, iar amintirea devine rugăciune. Părinții noștri nu mai sunt în trup, dar trăiesc prin faptele lor, prin valorile pe care ni le-au lăsat, prin tot ce am devenit datorită lor. De la ei n-am primit doar viață, ci și un fel de a trăi. Un fel de a iubi oamenii, munca, și locul de unde vii. De la ei am învățat că liniștea nu se caută în afară, ci înlăuntru, și că adevărata noblețe se poartă în tăcere, nu în cuvinte. Trebuie să le păstrăm amintirea vie și să ducem mai departe ceea ce au fost ei — lumină, răbdare, demnitate.

Cuvintele mele de recunoștință se îndreaptă și către bunica mea, Maria Horhoianu. Dacă aș putea da timpul înapoi, i-aș săruta mâna și i-aș cere iertare pentru toate clipele de neînțeles din copilărie. În tăcerea ei, a bunicii, era o înțelepciune pe care abia acum o înțeleg.

În relația cu fiii mei, m-am străduit să le ofer sprijin în momentele importante. Ca părinte, am cautat sa le ofer copiilor mei tot ce a ținut de mine. Le-am fost alături până și-au găsit drumul, dar nu am așteptat nimic în schimb. Educația și sănătatea lor au fost prioritare pentru mine, iar bucuria reușitelor lor este cea mai mare răsplată. Nu am facut sacrificii asteptand recunostinta, ci pentru ca am considerat ca e datoria mea de parinte. Nu aștept vizite programate sau gesturi de recunoștință – sunt încă activ și prețuiesc timpul meu așa cum prețuiesc și libertatea lor. Stiu ca iși traiesc viata frumos și ca au ințeles ceea ce este cu adevarat important. Cât despre moștenire, daca dupa ce plec din asta lume nu ramâne mare lucru în urma mea, să nu se supere – înseamnă ca mi-am planificat prost economiile.

Sper însă, din tot sufletul, ca fiii și nurorile mele să înțeleagă că cea mai mare realizare a vieții lor sunt copiii pe care îi cresc și de a căror sănătate și educație trebuie să se îngrijească cu prioritate. Un singur copil într-o familie e prea puțin – și pentru părinți, și pentru copil, care poate avea într-un frate sau o soră un tovarăș de suflet pentru toată viața. Pot aduce multe argumente în sprijinul acestei afirmații. Din păcate, multe tinere familii conștientizează acest lucru doar atunci când e prea târziu. Copiii trebuie să-i faci atunci când ești tânăr și sănătos.

Spre bucuria mea – dar mai ales a lor – fiii mei au înțeles acest sfat și iată că Irene Maria și Ana Ines s-au alăturat fratelui lor, David Andrei, iar Alexandru îl are acum ca sprijin pe fratele său, Ștefan Matei. Am, deci, cinci nepoți isteți, frumoși și cu rezultate excelente la școală.

Situația noastră pe această planetă numită Pământ pare uneori stranie. Fiecare dintre noi apare aici involuntar și neinvitat, pentru o ședere scurtă, fără să știm de ce venim și de unde. Totuși, în viața de zi cu zi simțim că omul există pentru ceilalți – pentru cei pe care îi iubim și pentru aceia a căror soartă se leagă, într-un fel sau altul, de a noastră.

Omul, în trecerea sa prin lume, e asemenea unei umbre ce se mișcă pe fața pământului. Trecem prin viață ca niște călători printr-o țară străină. Culegem bucurii, dureri, chipuri și clipe — toate, trecătoare. Dar ceea ce rămâne este iubirea. Iubirea pe care am am primit-o și pe care am dăruit-o. Iubirea care ne leagă dincolo de moarte.

Sunt profund recunoscător pentru tot ce am trăit și realizat în această viață pe planeta numită Pământ. N-am râvnit niciodată la belșug sau lux – le-am disprețuit chiar – dar mai am câteva dorințe care, dacă s-ar împlini, mi-ar aduce o liniște și mai adâncă. Nu mă refer la viața personală, ci mai ales la planul profesional: mi-ar place să apuc ziua în care visul fizicienilor de a înțelege natura materiei și energiei întunecate va deveni realitate, precum și acela de a realiza o teorie cuantică a gravitației. Fizica trebuie, în cele din urmă, să ne răspundă la marile întrebări privind spatiul si timpul, de ce trăim într-o lume pe care o putem cerceta cu atâta precizie, de unde venim noi oamenii si încotro ne îndreptăm.

Timpul are un fel al său de a trece repede și de a nu-ți da răgaz să devii conștient de trecerea anilor. Parcă mai ieri eram tânăr, abia căsătorit, mă văd urcându-mă în barca vieții alături de partenera mea de drum. Apoi au venit pe lume copiii și mai apoi nepoții. Într-un fel, parcă s-a întâmplat ieri și mă întreb unde s-au dus toți acești ani. Dar iată-mă trecut la vârsta a treia, vechii mei prieteni au încărunțit și ei, ca și mine. Unii sunt într-o formă mai bună, alții într-o formă mai puțin bună, dar la toți constat o mare schimbare. Acum s-a încheiat o etapă din viața noastră și a început alta.

Nu mă tem de moarte. Mă tem de suferință. Moartea nu mă înfricoșează. Nici în tinerețe nu mă speria, dar atunci credeam că e așa doar pentru că moartea părea un orizont foarte îndepărtat. Acum, la șaptezeci și șapte de ani, tot nu simt acea teamă. Mă gândesc la ea ca la o odihnă binemeritată. Ca o soră a somnului – blândă și binevoitoare – care va veni, la un moment dat, să-mi închidă ochii.

Mi-aș dori să închei cu un zâmbet acest scurt ciclu al vieții. Iubesc viața, dar știu că viața înseamnă și luptă, suferință, durere. Și totuși, încă mă pot bucura de ea. Mă bucur de acele zile frumoase de toamnă și de acele după-amieze de iarnă când pot să stau întins pe canapea și să visez că, poate, voi mai reuși să dezleg – cu ajutorul fizicii – încă un mic secret al acestei lumi fascinante în care trăim.

Viața noastră pe această planetă, numită Pământ, este o călătorie unică, o succesiune de clipe, trăiri și înțelesuri. După o viață întreagă de muncă și zbucium, ajungem să înțelegem că nu lucrurile materiale ne definesc, ci amintirile, iubirea dăruită și primită, liniștea cu noi înșine și împăcarea cu viața.

Adevărata bogăție a fiecărui om sunt clipele de bucurie, zâmbetele celor dragi, diminețile liniștite și serile senine. Să nu ne măsurăm valoarea prin conturi sau proprietăți, ci prin capacitatea de a iubi, de a ierta, de a ne bucura sincer. Moștenirea noastră nu sunt lucrurile, ci faptele, gesturile de omenie și modelul de viață.

Viața este și rămâne o luptă. Cu suferințe, cu renunțări, cu neputințe. Dar, tocmai în fața acestor obstacole, învățăm să ne descoperim forța interioară, să ne prețuim mai mult și să ne apropiem de ceilalți. Omul adevărat se cunoaște după seninătatea cu care își acceptă destinul, după bunătatea cu care îi înțelege pe ceilalți și după curajul de a merge mai departe.

Și când, într-un final, drumul nostru se apropie de capăt, să ne putem întoarce privirea în urmă fără regrete. Să știm că am trăit cu demnitate, că am iubit sincer, că am dăruit ce-am avut mai bun din noi. Să închidem ochii cu seninătate, cu împăcare, și cu recunoștință pentru tot ce am primit de la viață.

Așadar, să iubim viața cât timp ne este dată. Să o trăim cu rost, cu blândețe, cu înțelepciune. Și să fim conștienți că, deși suntem trecători, am fost parte dintr-un miracol: acela de a fi fost Om pe Pământ.

Ganduri la apusul unei vieti dedicate cunoasterii

Cercetarea este, în esență, un dialog între om și univers. E un proces continuu de interogație, de punere sub semnul întrebării a ceea ce credem că știm și de deschidere către ceea ce nu știm încă. Nu există satisfacție mai mare decât momentul acela în care, după luni sau ani de calcule, simulări și experimente, un rezultat îți confirmă o ipoteză, sau – mai interesant – o contrazice și te obligă să gândești altfel. În acest joc al cunoașterii, eșecul este adesea mai fertil decât succesul, căci din el se nasc idei noi.

Am înțeles, de-a lungul timpului, că cercetarea autentică nu urmărește doar un scop pragmatic – un produs, un brevet, o aplicație – ci este expresia curiozității fundamentale a omului. Este felul nostru de a ne orienta în vastitatea cosmosului și în complexitatea lumii interioare. A cerceta înseamnă a nu te mulțumi niciodată cu răspunsurile facile. Înseamnă să reziști tentației certitudinii și să cultivi, în schimb, îndoiala fertilă. Este o atitudine, un mod de a trăi în adevăr, chiar și atunci când acel adevăr este incomplet sau provizoriu.

Știința nu este infailibilă, dar este una dintre cele mai oneste forme de cunoaștere, pentru că se supune mereu testului realității. Iar cei care o practică trebuie să aibă o etică solidă, o rigoare neclintită și o modestie profundă. În fața naturii, suntem toți învățăcei.

Cât despre viața omului pe această planetă, o privesc ca pe o șansă rară și miraculoasă. Suntem făcuți din aceleași elemente ca stelele, dar avem conștiința de sine. Trăim pe un fir de praf suspendat în rază de soare, cum spunea Carl Sagan, și totuși, reușim să iubim, să suferim, să construim și să visăm. În fragilitatea noastră stă o mare forță – aceea de a ne întreba „de ce?” și „ce urmează?”. Nicio altă formă de viață cunoscută nu pare să fi atins această înălțime a reflecției.

Poate că scopul vieții nu este să cucerim universul, ci să ne armonizăm cu el, să trăim în echilibru cu planeta care ne-a dat naștere. Pământul nu ne aparține; noi îi aparținem lui. Este casa noastră temporară, un sanctuar al vieții într-un cosmos aparent tăcut. Datoria noastră este să-l păstrăm, să-l înțelegem și să-l cinstim.

În final, cred că viața omului capătă sens nu prin ceea ce acumulează, ci prin ceea ce dăruiește. Prin iubirea oferită, prin ideile împărtășite, prin amprenta lăsată în ceilalți. Dacă prin viața noastră am reușit să luminăm drumul altora, atunci n-am trăit în zadar.

Viața m-a purtat prin multe locuri, dar satul natal mi-a rămas adăpost de suflet. De acolo vin și spre acolo mă întorc, mereu. Acolo, la marginea unei ulițe, am învățat ce înseamnă demnitatea, credința și răbdarea. Iar azi, privind în urmă, îmi dau seama că tot ce sunt își are obârșia în acel colț de lume.

Acesta este firul vieții mele: un fir simplu, dar țesut cu rost — cu trudă, cu dragoste, cu încredere.

Închei cu cuvintele istoricului olndez Hendrik Van Loon, care mi-au ramas in suflet: „Cu cât mă gândesc mai mult la viața omenească, cu atât cred mai tare că ar trebui să ne luăm ca martori și judecători, Ironia și Mila… Ironia de care vorbesc nu-i deloc crudă. Ea nu-și bate joc nici de dragoste, nici de frumusețe. E blândă și binevoitoare. Râsul ei alină supărarea și ne învață să râdem de răi și de proști, pe care, fără ea, am putea avea slabiciunea să-i disprețuim sau să-i urâm.”

                          ____-___
                              
În imagine: 
O poteca sinuoasă care traversează un câmp verde, înconjurată de copaci maturi și dealuri împădurite în fundal. Cerul înorat dar străbătut de raze de soare, adaugă o notă de speranță și lumină. Această imagine simbolizează drumul vieții mele, cu începuturi modeste și evoluție constantă, reflectând copilăria în satul natal, drumul catre școală, tinerețea și cariera mea in cercetare.