„Energia viitorului se naște din curajul de a înțelege atomul și responsabilitatea de a-l controla”

Am să vă povestesc aici o parte din călătoria mea prin lumea fascinantă și adesea grea a cercetării nucleare — o lume unde formulele, graficele și rapoartele tehnice ascund bătăile de inimă ale oamenilor care le scriu.

Pentru mine, fizica nu a fost doar o profesie. A fost o chemare. Încă din anii studenției, am simțit în mine acel foc lăuntric al curiozității care te împinge să întrebi „de ce?”, „cum funcționează?”, „se poate face mai bine?”. Cercetarea e, până la urmă, o formă de aventură, o expediție în necunoscut.

Îmi amintesc cu un respect profund de cursurile profesorului Lungu Stelian, de la Institutul de Fizică Atomică. Era mai mult decât un profesor: era un povestitor al științei. Când vorbea despre combustibilii nucleari, îi licărea în ochi o lumină specială. Vorbea despre combustibilul nuclear vitro-ceramic, pe care îl cerceta împreuna cu un mic grup de fizicieni, cu un fel de tandrețe intelectuală care ne molipsea. A fost prima mea revelație: să înțeleg că în spatele formulelor reci există idei frumoase, aproape poetice.

Atunci a fost clipa în care am știut că asta vreau să fac: să studiez combustibilul nuclear, să-i modelez comportamentul, să-l înțeleg și să-l fac mai bun.

Am început în 1972 la Institutul de Tehnologii Nucleare din București-Măgurele — un loc nou, dar plin de ambiție. Atmosfera era de pionierat, cu o echipă tânără și entuziastă. Erau zile în care stăteam până târziu în laborator, în miros de metal cald, hârtie de calc și cafea amară. Ne unea sentimentul că nu construim doar cariere, ci viitorul energetic al țării.

        În 1977 institutul a fost mutat la Mioveni, pe dealul împădurit de lângă  Pitești. Acolo s-au ridicat clădiri noi, cu geamuri mari prin care soarele se strecura printre crengile de stejar. Laboratoarele, înconjurate de liniștea pădurii, aveau un farmec aparte. În ele se simțea un soi de solemnitate: știam că muncim pentru ceva important.

Munca de echipă era esențială. Ne contraziceam la tablă, făceam scheme cu creta, ne tachinam, dar când ieșeam din laborator eram prieteni. Acolo am învățat să ascult și să respect argumentul celuilalt, să construiesc pe ideile colegilor.

În 1975 am avut norocul — și onoarea — de a primi o bursă a Agenției Internaționale pentru Energie Atomică. Am plecat în Belgia, la Institutul de Cercetări Nucleare din Mol. Am petrecut acolo un stagiu esențial în formarea mea. Era un alt univers — o lume academică riguroasă, dar și caldă în felul ei, unde discuțiile se prelungeau în cafenelele mici de oraș. Mi-am pregătit teza de doctorat acolo, iar biblioteca institutului era ca un templu al cunoașterii.

Niciodată nu voi uita discuțiile aprinse cu specialiștii belgieni despre proiectul elementelor combustibile PHWR si LWR. Erau dezbateri intense, tehnice, despre joc axial, geometria pastilelor de UO₂, interacția combustibil-teacă. Eram un tânăr fizician român care trebuia să țină piept unor somități. Emoționant și dificil — dar și extraordinar de formator.

În acea vreme se obținea foarte greu o bursă în străinătate, așa încât m-am considerat extrem de norocos să lucrez într-un laborator de cercetări nucleare din Europa de Vest, alături de specialiști de înalt nivel științific.

În reactorul Centrului de Cercetări Nucleare din Mol-Belgia au fost efectuate si testele de iradiere pe primele sase elemente combustibile fabricate de noi in România la Institutul de Tehnologii Nucleare. Reactorul BR-2  de la Mol-Belgia fiind un reactor de cercetare impresionant, cel mai mare din Europa la acea vreme.

Raportul Tehnic, cu date de proiect bine justificate prin rezultate de calcul, raport cerut de specialiștii belgieni pentru a permite testarea combustibilului românesc in reactorul BR-2, a fost pentru mine o primă și deloc ușoară încercare în activitatea mea de tânăr fizician.

A fost o mândrie enormă când am aflat că România devenise, în urma testelor din reactorul BR 2, singura țară din Europa de Est care produce și testează combustibil nuclear pentru reactoare de mare putere.

Revenit în țară, am continuat munca de cercetare la Mioveni — un loc cu adevărat special. Printre stejari, pe dealurile Argeșului, s-au ridicat laboratoare moderne: reactor de cercetare, dispozitive de iradiere, celule fierbinți pentru analize post-iradiere, calculatoare de ultimă generație. Era un vis devenit realitate pentru un cercetător.

Aici am lucrat în laboratorul de proiectare și evaluare a performanțelor combustibilului nuclear. Cu colegii mei am dezvoltat modele de calcul, am simulat situații-limită, am proiectat experimente. Era o muncă meticuloasă, dar vie. Zilele noastre începeau devreme și se terminau târziu, dar nu simțeam oboseala decât uneori, când ieșeam în pădure la o gură de aer. Îmi amintesc cu drag și respect de toți colegii din acea perioadă. Dr. ing. Marian Alecu, șeful secției, un manager rațional și calm, cu talent de a netezi conflicte. Echipa noastră era unită de scop și încredere reciprocă.

Cele mai frumoase momente erau acelea când, după luni de calcule, grafice și discuții, primeam rezultatele din testele efectuate in reactorul de cercetare TRIGA— și ele confirmau predicțiile noastre. Era o bucurie greu de descris. Ca și când natura însăși îți spunea „ai înțeles”.

In acest mod s-a pornit la noi in Romania realizarea combustibilului nuclear destinat reactoarelor nucleare de mare putere. Am fost unul dintre pionierii dezvoltării acestui domeniu la noi in tara si care, in opinia mea, a fost un mare succes. Romania fiind in prezent singura tara din Europa de Est care deține tehnologia pentru a fabrica combustibil destinat reactoarelor nucleare de mare putere.

Am colaborat cu echipe de cercetare din Belgia, Germania, Japonia, Canada, SUA. Experiența internațională ne-a lărgit orizonturile și ne-a întărit convingerea că munca noastră este la nivel competitiv. Îmi amintesc conferințele IAEA de la Viena: primăvara târziu sau la început de toamnă, foșnet de platani, săli pline de fizicieni de pe tot globul. Japonezi, americani, europeni, chinezi, indieni, latino-americani, creștini, musulmani, hinduși – ne reuneam toți pentru a ne împărtăși ideile și rezultatele. Câțiva dintre cei prezenți la aceste intalniri îmi erau vechi prieteni cu care, in cursul anului, schimbam frecvent mesaje e-mail.  Întâlnirile culminau cu un banchet în una dintre seri, unde se glumea și se rosteau toasturi. Eram acolo cu toții, oameni din culturi diferite, dar legați prin aceeași pasiune: să facem combustibilul nuclear mai sigur, mai performant. Ierarhia în fizică e văzută ca o meritocrație, iar fizicienii formează o elită bazată pe valoarea științifică.

Unul dintre momentele de vârf a fost Congresul Internațional de la Niagara Falls, în 2010. Am fost moderatorul unei secțiuni și am prezentat rezultatele experimentului realizat de noi împreună cu AECL Canada. Discuțiile care au urmat au fost intense, sincere, profesioniste. E greu să descrii satisfacția pe care o simți când munca ta e recunoscută de comunitatea internațională.

Privind în urmă, pot spune că acei ani de muncă intensă m-au format nu doar ca cercetător, ci ca om. În laborator am învățat să am răbdare, să accept incertitudinea, să nu mă tem de greșeli. Munca de echipă m-a învățat modestia — să recunosc când greșesc și să mă bucur sincer când un coleg reușește.

În ce mă privește, bucuria muncii în sine a fost întotdeauna o motivație suficientă. Lucrând într-un laborator situat în mijlocul unei păduri minunate, pe dealurile din Mioveni, m-am simțit mereu împăcat cu mine. Când teoria era confirmată de experiment, simțeam o satisfacție imensă. Explicația științifică e o sursă de plăcere, la fel ca dragostea sau arta. Cea mai buna cale de a înțelege natura explicației stiințifice este să traiești acel fior pe care îl simți atunci cand cineva(de preferință tu însuți) a reușit să explice un anumit lucru atât prin experiment, cât și prin calcul. Când am predat fizica studentilor de la Universitate am simțit că principala mea sarcină(si fara indoiala cea mai dificilă) era să-i fac să simta puterea pe care ți-o da capacitatea de a calcula ce se întâmplă cu un sistem fizic in diferite condiții si cât de util este să te compari cu rezultatele unui experiment bine gândit. In acest fel studenții  puteau simți ei insăși ce înseamnă cu adevărat principiile fizicii.

Am recunoscut de-a lungul carierei mele ceva ce auzisem că ar fi spus genialul fizician Richard Feynman: „Un bun om de știință este acela care muncește atât de mult, încât face toate greșelile posibile înainte de a ajunge la rezultatul corect.” În cercetare se cere nu doar inteligență și muncă asiduă, dar la fel de folositoare sunt perspicacitatea, încăpățânarea, răbdarea și tăria de caracter.

Cred că cercetarea este una dintre formele cele mai oneste de colaborare umană. Ea te obligă la perseverență, la rigoare și la un respect profund pentru adevăr. În spatele oricărui rezultat, oricât de mic, se află mii de ore de efort colectiv.

Am înțeles, de-a lungul timpului, că cercetarea autentică nu urmărește doar un scop pragmatic – un produs, un brevet, o aplicație – ci este expresia curiozității fundamentale a omului. Este felul nostru de a ne orienta în vastitatea cosmosului și în complexitatea lumii interioare. A cerceta înseamnă a nu te mulțumi niciodată cu răspunsurile facile. Înseamnă să reziști tentației certitudinii și să cultivi, în schimb, îndoiala fertilă. Este o atitudine, un mod de a trăi în adevăr, chiar și atunci când acel adevăr este incomplet sau provizoriu.

Știința nu este infailibilă, dar este una dintre cele mai oneste forme de cunoaștere, pentru că se supune mereu testului realității. Iar cei care o practică trebuie să aibă o etică solidă, o rigoare neclintită și o modestie profundă. În fața naturii, suntem toți învățăcei.

Astăzi, dacă aș fi întrebat ce contează cel mai mult în cercetare, aș răspunde fără ezitare: perseverența și colaborarea. Fără ele nu există progres. Știința nu este un drum solitar, ci un cor în care fiecare voce contează.

Și poate, în cele din urmă, asta e cea mai frumoasă lecție pe care o poți învăța în viață: că împreună, cu răbdare și bună-credință, putem înțelege lumea mai bine și putem lăsa în urmă ceva care să lumineze pașii celor care vin după noi.

𝐔𝐧 î𝐧𝐝𝐞𝐦𝐧 𝐜ă𝐭𝐫𝐞 𝐩𝐫𝐞𝐳𝐞𝐧𝐭 ș𝐢 𝐯𝐢𝐢𝐭𝐨𝐫

Privesc cu încredere și emoție către generația tânără de fizicieni, ingineri, și chimiști care astăzi, în laboratoarele Institutului de Cercetări Nucleare de la Mioveni, duc mai departe torța cunoașterii. Vă încurajez să păstrați vie curiozitatea, să apărați rigoarea științifică și să nu renunțați la visurile mari, oricât de îndepărtate ar părea.

Sper cu tărie ca România să aibă, în viitorul nu prea îndepărtat, tehnologia de fabricație a combustibilului pentru reactoarele modulare mici de la CNE Doicești. Avem aici, pe platforma ICN-FCN Mioveni, tradiția, expertiza și infrastructura necesare să reușim. România poate dezvolta o linie completă de producție a combustibilului de tip LWR și poate deveni un hub regional strategic pentru alimentarea cu combustibil a reactoarelor SMR, atât pentru uz propriu, cât și pentru export.

Vă îndemn, celor cu puterea deciziei din Ministerul Energiei și instituțiile strategice, să sprijiniți cu viziune și perseverență acest obiectiv. Spania ne oferă un exemplu convingător: fabrica ENUSA din Salamanca, care funcționează din 1985, produce combustibil nuclear îmbogățit LWR, cu materie primă adusă din Franța, și aprovizionează nu doar propriile centrale, ci și piața europeană. Aceasta arată limpede că se poate.

Se poate și în România. Și se cuvine să o facem — pentru siguranța energetică a țării, pentru viitorul tehnologic al Europei și pentru mândria noastră de a rămâne un reper în cercetarea și utilizarea pașnică a energiei nucleare.

Proiectul CN Doicești cu 6 module SMR-NuScale si o putere instalata de 462 Mwe  reprezinta un pas important, un salt mare pentru energetica nucleara din România. Vremea uriașelor reactoare convenționale, cu multe din minusurile lor, a trecut (vezi dificutațile, problemele tehnice, efortul financiar si intarzieri de ani de zile intampinate de Finlanda, Franta, UK in realizarea marilor reactoare PWR, aflate si in prezent in constructie in aceste tari).Reactoarele nucleare modulare mici sunt solutia de viitor a energeticii nucleare!

𝑰𝒏 𝒊𝒎𝒂𝒈𝒊𝒏𝒆:

Coperta raportului tehnic BLG 530 (SCK/CEN Mol, Belgia, ianuarie 1980). Acest raport extern, realizat împreună cu colegii belgieni, a inclus datele detaliate ale testelor de iradiere efectuate pe primele elemente combustibile nucleare fabricate în România și testate în reactorul BR-2. Publicat într-o formă riguroasă și cu largă distribuție internațională, a reprezentat o validare științifică importantă a muncii noastre și a plasat România pe harta centrelor capabile să proiecteze și să testeze combustibil nuclear pentru reactoare de mare putere. Este o mărturie a colaborării internaționale și a eforturilor noastre de pionierat în domeniul combustibilului nuclear.