Grigore și Lucreția Horhoianu
40 și 21 de ani de la plecare

Dragi prieteni,

Astăzi, în satul meu natal, am trăit clipe ale tacerii si aducerii aminte.
În biserica unde odinioară părinții mei Grigore și Lucreția Horhoianu își înălțau gândurile către Cer, s-a oficiat o slujbă pentru a comemora patruzeci, respectiv douăzeci și unu de ani de la plecarea lor pe drumul cel fara de intoarcere.

Au plecat din această lume, dar nu din noi. Au plecat din văzul ochilor, dar nu din lumina inimii. Au rămas acolo unde dorul nu moare, iar amintirea devine rugăciune.

De la ei am primit nu doar viață, ci și un fel de a trăi. Un fel de a iubi oamenii, munca, și locul de unde vii. De la ei am învățat că liniștea nu se caută în afară, ci înlăuntru, și că adevărata noblețe se poartă în tăcere, nu în cuvinte.

Tatăl meu, Grigore Horhoianu, s-a născut în Bălănești_Gorj, într-o familie cu șapte copii. Părinții lui erau țărani vrednici, oameni ai gliei și ai rânduielii. Mama, Lucreția Horhoianu, s-a născut în satul vecin-Voitești, într-o familie cu opt copii. Bunicii mei materni, Alexie și Maria Rădulescu, oameni de cinste și vrednicie, au fost căsătoriți sub ocrotirea unor nași de seamă — învățătorii Lazăr și Fevronia Arjocianu.

Tata a fost dascăl toată viața. A învățat generații întregi de copii în Banat, în satul Icloda, iar apoi, după moartea bunicului, s-a întors acasă, la școala din Bălănești. A primit toate gradele didactice, dar a rămas mereu același: smerit, blând, luminat de vocația sa.

Mama a fost sprijinul neclintit al casei — o femeie de o răbdare rară, care purta cu seninătate grijile familiei și muncile câmpului. Îmi amintesc cu duioșie cum, după orele de școală, tata venea direct pe dealuri — la Cornea, în dealul Budii, în valea Bolborosu sau in valea Hobaica — unde mama, bunica și noi, copiii, lucram pământul. Și acolo, în mijlocul naturii, într-o oală de lut și sub un foc de vreascuri, se năștea prânzul simplu și sfânt: o ciorbă de dragavei, de fasole sau de urzici, câteva ouă prăjite intr-o tigaie și multă, multă dragoste.

Revin mereu in satul unde m-am născut cu o emoție pe care n-o pot explica în cuvinte. La Bălănești, lângă pârâul Amaradia și dealul Cornea, mi se reîncarcă sufletul. Aprind o lumânare la crucea părinților mei și simt cum între cer și pământ se înfiripă o punte nevăzută.

Fiecare colț al satului meu natal este păstrător de amintiri. Fiecare frunză din pădurea Hobaica îmi vorbește. Fiecare adiere de vânt din valea Bolborosu îmi cântă copilăria.

Eu și sora mea, Aurelia, ne amintim cu recunoștință de părinții noștri — de simplitatea lor, de dragostea lor, de tăcerea plină de înțelesuri cu care ne-au învățat despre lume și despre noi înșine.

Albert Einstein, în volumul său intitulat” Amintiri din Tinerete”, spunea:
„Doar o viaţă trăită pentru alţii este o viaţă care merită trăită.”
Aceasta a fost viața părinților mei. Au trăit pentru ceilalți — pentru noi, pentru elevii lor, pentru oameni. Viața lor a fost pentru noi o predică vie.

Cuvintele mele de recunoștință se îndreaptă și către bunica mea, Maria Horhoianu. Dacă aș putea da timpul înapoi, i-aș săruta mâna și i-aș cere iertare pentru toate clipele de neînțeles din copilărie. În tăcerea ei, a bunicii, era o înțelepciune pe care abia acum o înțeleg.

Omul, în trecerea sa prin lume, e asemenea unei umbre ce se mișcă pe fața pământului. Trecem prin viață ca niște călători printr-o țară străină. Culegem bucurii, dureri, chipuri și clipe — toate, trecătoare. Dar ceea ce rămâne este iubirea.
Iubirea pe care am am primit-o și pe care am dăruit-o.
Iubirea care ne leagă dincolo de moarte.

Părinții noștri nu mai sunt în trup, dar trăiesc prin faptele lor, prin valorile pe care ni le-au lăsat, prin tot ce am devenit datorită lor.

Să le păstrăm amintirea vie și să ducem mai departe ceea ce au fost ei — lumină, răbdare, demnitate. Să ne închinăm, așadar, cu smerenie și cu recunoștință.

Dumnezeu să le ocrotească sufletul și să le lumineze calea spre veșnicie!

Cu dragoste și recunoștință,
Grigore Horhoianu                                         3 Mai 2025, Balnesti-Gorj

In imagine: Parintii mei la tinerete.

Crucea de piatră, odihnită în iarba verde, veghează în liniștea dealurilor acolo unde pământul a fost trudit cu iubire și credință de parintii mei. Copacul care își întinde ramurile spre cerul albastru, și dealurile străjuind zările, păstrează viu locul unde ei au trăit cu demnitate, smerenie și iubire.

Iarba verde șoptește poveștile muncii și jertfei lor. Iata o imagine cu adevărat frumoasă, demnă de memoria părinților mei.

Ei ne-au dăruit rădăcini adânci și aripi spre lumina!

Lumina lor rămâne aprinsă în sufletele noastre, dincolo de timp și uitare!

Dumnezeu să le odihnească sufletul în lumina!