Nu-s Olteni precum Gorjenii
Nici Gorjeni ca Horhoienii

Se spune ca, pe la inceputul veacului al XVII-lea, in vremuri zbuciumate, un preot roman ortodox, pe nume Stefan, si-a luat lumea in cap, parasind Ardealul in favoarea unui meleag mai bland, dincoace de munti, in Tara Romaneasca. Era in jurul anului 1620, cand pastorii sufletelor romanesti din Transilvania erau vanati cu ura de nobilii maghiari si sasi, indarjiti sustinatori ai Reformei. Ungurii trecuti la calvinism si sasii deveniti luterani incercau cu toata puterea sa-i converteasca pe romani, punandu-i la zid mai ales pe preoti — stalpii spirituali ai acelor comunitati.
Dupa scurta stapanire a lui Mihai Viteazul si promisiunile de dreptate facute romanilor la Dieta de la Alba Iulia, toate sperantele s-au prabusit odata cu moartea voievodului. Prigoana s-a intors mai apriga decat fusese vreodata. Multi au fugit, cautand adapost dincolo de munti. Printre ei s-a aflat si acest Popa Stefan, stabunicul nostru, despre care se spune ca ar fi purtat in Ardeal numele de Orheianu sau Orhoianu — devenit, in timp, Horhoianu. Ipoteza a fost sustinuta de profesorul Alexie Horhoianu, unul dintre cei mai pasionati cercetatori ai genealogiei noastre.
In cartea Sa ne cunoastem stramosii, unchiul Eugen Radulescu, fratele mamei, mentioneaza prezenta primilor Horhoieni in Balanesti, Gorj, inca din acea epoca tulbure. Dupa cum scrie invatatorul Constantin Urs in monografia satului, denumirea locului vine de la un boier pe nume Balan, care a stapanit tinutul inca dinainte de 1493. Se presupune ca unul dintre fiii lui Popa Stefan s-a casatorit cu o fata din familia acelui boier, iar urmasii lor au fost cunoscuti in sat drept „ai lui Balan” — ramura pe care, in Arborele genealogic, am denumit-o simplu: „Balanii”. Denumirea de Balanesti este atestata documentar si intr-un act emis de domnitorul Vlad Voda Calugarul in anul 1493, asa cum mentioneaza invatatorul Constantin Urs in monografia satului.
Legatura cu aceasta familie puternica dovedeste ca Popa Stefan se bucura de un mare respect. Iar asta nu e de mirare: in Ardealul acelor vremuri, preotii romani se remarcau prin intelepciune si cultura, formate in umbra tiparnitei lui Diaconul Coresi, care tiparise vreme de aproape treizeci de ani, la Brasov, carti bisericesti in limba romana. Chiar daca initial aceste traduceri fusesera sustinute de sasi si maghiari din motive prozelitiste, ele au adus un folos nepretuit: cuvantul romanesc scris.
Popa Stefan, om al cartii si credintei, a devenit nu doar preot, ci si dascal al copiilor din Balanesti, oferindu-le lumina intr-o vreme intunecata.
Stramosii mei Horhoieni s-au asezat in partea satului cunoscuta drept „Teiul Horhoienilor” — un colt de lume ce se intindea pe o distanta 200 de metri de la coasta Broscanilor pana la ulita care duce spre Amaradia. In schita anexata Arborelui genealogic se vede cum aratau aceste locuri. Teiul Horhoienilor, in jurul anului 1900. Dincolo de Amaradia, Teiul se intindea pana la paraul Zlasti, in al carui deal multi dintre Horhoieni — precum Horhoianu zis „Teauca” sau Horhoianu zis „Ion al Tincai” — aveau teren cu vita-de-vie.
Ramurile „Balanilor”, „Ai lui Fita” si „Ai lui Ciungu” aveau terenuri cu vii in dealul vecin, numit Cornea — dupa boierul Cornea Brailoiu, vel-paharnic la Curtea Domneasca de la Targoviste, stapan al acestor pamanturi pe la 1693. Faptul ca boierul Cornea Brailoiu,un boier de rang inalt la curtea domneasca, se interesa de podgoriile din Balanesti spune multe despre calitatea vinului de aici, confirmata si la Expozitia Agricola Mondiala – Paris 1900, unde invatatorul Arjocianu a prezentat Tamaioasa de Balanesti.
Intr-un act de vanzare din 1766 apare mentionat un martor pe nume Popa Stefan — probabil fiu sau nepot al stramosului nostru. In acea vreme, oamenii isi pastrau vinul in pivnitele din dealul Cornea. Boierii din Tg_Jiu veneau aici, sus pe deal, cu trasura urmand drumul ce lega Zlastiul si Cornea de drumul judetean Targu-Jiu – Scoarta. Una dintre aceste pivnite, adusa de parintii mei, sta si astazi in curtea casei parintesti din Balanesti.
Strabunicul Stefan si bunicul Mihai isi petreceau verile si toamnele in pivnita de la Cornea, fiind ocupati cu ingrijirea viei si a pomilor fructiferi. Din rodul acestor osteneli, bunicul Mihai — zis si Mihalache — a reusit sa-si intretina familia si sa-l ajute pe tatal meu sa urmeze liceul din Targu-Jiu. Bunica vindea in piata struguri si oua pentru a-i cumpara tatalui meu cele necesare pentru scoala.
Tata, elev silitor din fire, a fost remarcat de directorul scolii si chemat sa-i ajute la lectii pe copiii doctorului Hasnas. A locuit in conditii grele si, din pricina igrasiei, a capatat astm bronsic. Doctorul Hasnas, impresionat de sarguinta si suferinta lui, i-a oferit tratament si grija parinteasca.
In timpul razboiului din 1916, cand trupele germane au patruns prin muntii Gorjului, panica a cuprins satul. Bunicul Mihai si-a luat cei sase copii, alaturi de cei patru ai fratelui sau Constantin, cazut pe frontul de pe Valea Jiului, si s-au refugiat in pivnita de la Cornea. Cu carul tras de boi au trecut peste dealuri, dormind sub cerul liber sau adapostiti de peretii unei pivnite. Au ajuns la Budieni, in casa sorei bunicului pe nume Ecaterina, pe care au gasit-o parasita. Au indurat acolo spaima unor lupte grele intre armatele din apropiere, lipsuri, copii mici, plansete, frig si frica. Bunica povestea cu lacrimi in ochi cum treceau obuzele in apropiere casei. Cand au hotarat sa se intoarca acasa, si-au gasit gospodaria devastata. Nemtii, cu toate ca s-au aratat respectuosi, au impus sate intregi la contributii pentru intretinere armatei.
Cu multa truda si darzenie, bunicii mei au crescut copii si i-au ajutat pe nepotii ramasi orfani. Din strugurii si vinul din dealul Cornea, bunicul Mihai a strans banuti pentru scoala tatalui meu. Ajuns invatator, tata a purtat mai departe faclia invataturii, sprijinindu-si fratii, mai ales pe cel mai mic, Anghel, care a ajuns la facultate in Bucuresti.
Stramosii mei isi dorm acum somnul de veci in cimitirul de la Inoasa. Pe la 1900, Horhoienii au ridicat o biserica cu hramul Sfanta Treime. A slujit acolo mai intai preotul Boian, apoi preotul Anghel Tascau, frate cu strabunicul meu dinspre mama. Cutremurul din 1948 a distrus biserica, iar regimul comunist a impiedicat ridicarea celei noi.
In acel cimitir mic aflat langa biserica Sfanta Treime, langa o clopotnita care a ramas in picioare pana astazi, odihnesc nume mari ale satului: invatatorul Arjocianu, preotul Boian, preotul Anghel Tascau si strabunicul meu Stefan Horhoianu, alaturi de sotia sa Maria (Lica), fiica popii Dinu Tascau. Bunica mea se oprea intotdeauna, dupa slujba de la biserica din Inoasa, sa aprinda o lumanare la crucea lor, insotita de noi nepotii si de parintele Ilie Calugaru, care stropea mormantul cu vin adus de bunica intr-o sticluta.
Crucea de piatra de la mormantul strabunicilora fost mutata la cimitirul de la Inoasa de Adrian, fiul lui Ion Horhoianu (al Licai). Crucea de piatra a fost ridicata de Ecaterina Popescu, sora bunicului Mihai, care a fost si nasa de cununie a parintilor mei, si nasa de botez a mea, si a sorei mele. Nasa Ecaterina si sotul ei au ctitorit o biserica in Budieni si sunt inmormantati in vecinatate, la biserica satului.
Asa se incheie, deocamdata, firul neamului nostru — cu povesti despre truda, credinta, sacrificiu si dragoste de glie. Iar daca Dumnezeu imi va da zile, aceste povesti le voi purta mai departe, cu recunostinta.

In imagine: În amintirea celor care ne-au daruit radacini si aripi….. O cruce veche de piatra, odihnind în iarba verde din dealul Cornea, simbol al credintei si legaturii eterne cu pamântul stramosesc.