Lucrul cel mai greu de înțeles despre Univers
este că poate fi înțeles (Albert Einstein)
“Lucrul cel mai greu de înțeles despre Univers este că poate fi înțeles” este unul dintre cele mai cunoscute aforisme ale lui Einstein, exprimând uimirea lui în fața faptului că legile fizicii, pe care mintea noastră este oarecum ajustată să le înțeleagă, se aplică nu numai pe Pământ, ci și în cea mai îndepărtată galaxie.
Lumea fizică conține deopotrivă păduri și munți, stele și peste 100 de miliarde de galaxii alcătuite fiecare din peste 100 de miliarde de stele cum este Soarele nostru. Un univers foarte mare dar finit. Se ivește astfel o întrebare dificilă: cum a apărut universul, cum a apărut în mod fundamental complexitatea lumii fizice?
Legile fizicii permit să se construiască toate acestea din câteva ingrediente, câteva legi și o origine uimitor de simplă. În ultimele decenii a ieșit la iveală o imagine clară a scenariului istoriei cosmice. Cruciale au fost cercetările astronomului american Edwin Powell Hubble, privind distanța până la galaxii și mișcările acestora.
Pe baza unor analize spectroscopice a luminii emise de stele și galaxii, Hubble a descoperit în 1991 ceva nou, cu consecințe uluitoare. El a observat că tiparele luminii provenind de la galaxii îndepărtate – spectrele lor – sunt deplasate spre lungimi de undă mai mari. Este ceea ce se numește deplasarea spre roșu. Observația lui Hubble privind deplasarea spre roșu are o interpretare fascinantă, care a revoluționat imaginea noastră despre univers. Interpretarea directă a deplasării spre roșu (efectul Doppler) este deci că galaxiile se îndepărtează de noi. Mai exact, Hubble a observat că magnitudinea deplasării spre roșu este proporțională cu distanța față de noi. Asta înseamnă că galaxiile aflate la mare distanță se depărtează cu viteze proporționale cu distanța până la ele. Cu cât o galaxie e mai îndepărtată cu atât mai mare e deplasarea ei spre roșu. Galaxiile nu zboară la întâmplare prin cosmos ci există o legătură matematică între vitezele și distanțele lor, iar când savanții întâlnesc asemenea relații ei caută o semnificație profundă.
Dacă ne imaginăm că inversăm mișcările galaxiilor pentru a reconstitui trecutul, atunci proporționalitatea capătă o semnificație cu totul nouă, spectaculoasă. Înseamnă că, în derulare inversă, galaxiile mai îndepărtate se vor deplasa spre noi mai rapid, acoperind distanța, astfel încât toate să ajungă la noi în același timp. Înseamnă că la început, acum aproximativ paisprezece miliarde de ani, spun astrofizicienii, materia ar fi fost strânsă la un loc și densitatea universului era enorm de mare. Revenind la direcția inițială a timpului, lucrurile arată ca o explozie cosmică.
Desigur Hubble ar fi meritat să primească Premiul Nobel pentru fizică. Nu l-a primit dar, în acea vreme a fost invitatul de onoare al lui Frank Capra la decernarea premiilor Academiei de Film. Frank Capra, președintele academiei de film, a deschis seara Oscarurilor prezentându-l pe cel mai mare astronom din lume. Vedetele de la Hollywood l-au înconjurat pe Hubble care primea aplauze sub lumina a trei reflectoare. Hubble își petrecuse viața privind la stele și minunându-se, iar acum la ceremonia de film Oscar, STELELE de FILM se roteau în jurul său și îl priveau cu aceeași venerație!
Universul a apărut deci dintr-o mare explozie. Această descoperire a adus în discuție problema începutului universului în domeniul științei. A fost primul semn că s-ar putea să fi existat un moment al creației. Vreme de doi ani astrofizicianul Hubble și asistentul său Humason și-au continuat munca istovitoare la telescop și au observat că galaxiile se îndepărtează una de alta. Observațiile lui Hubble sugerau că a existat un moment numit Big Bang (Marea Explozie), când universul era infinit de mic și infinit de dens. A fost cea mai mare descoperire a științei secolului XX și a confirmat previziunile teoriei generale a relativității elaborate de Einstein, cum că universul nu poate fi static ci într-o continuă mișcare. Atracția gravitațională dintre galaxii le-ar aduna laolaltă dacă nu s-ar îndepărta unele de altele.
Astăzi dovezile în favoarea noțiunii de Big Bang sunt copleșitoare. Folosind imaginea Big Bang-ului se poate calcula dimensiunea universului vizibil. Suntem în măsură să reconstituim în detaliu istoria universului pornind de la o stare inițială fierbinte și densă. Putem reconstitui modul prin care din această stare inițială s-au format atomii, elementele, galaxiile, stelele și universul pe care îl vedem astăzi. În 2013, observațiile asupra radiației care umple universul, efectuate mai ales de satelitul Planck, au confirmat încă o dată din plin teoria Big Bang-ului. Folosind imaginea Big Bang-ului se poate calcula dimensiunea universului vizibil. Derulând în sens invers filmul istoriei cosmice, am văzut că toate galaxiile s-au aflat la un moment dat în același loc. Pentru a calcula timpul scurs de la acel moment, este de-ajuns să împărțim distanța pe care o galaxie trebuie să o fi străbătut la viteza cu care ea se deplasează. Calcule mai precise includ și variația vitezei în timp datorită gravitației și arată că s-au scurs 13,8 miliarde de ani de la Big Bang.
Când privim galaxii din cosmosul îndepărtat, privim de fapt trecutul lor, le vedem cum arătau în trecut. Pentru că lumina se propagă cu viteză finită, lumina care ajunge la noi de la o galaxie îndepărtată trebuie să fi fost emisă cu mult timp în urmă.
Descoperirea lui Hubble privind expansiunea universului, ne obligă să ne gândim la ce s-a întâmplat înainte. Într-o primă încercare de a reconstitui începutul, ne putem imagina că derulăm filmul înapoi. Pentru asta, pur și simplu inversăm în minte vitezele tuturor galaxiilor și lăsăm legile fizicii să acționeze (aici ne bazăm pe faptul că aceleași legi fundamentale ale fizicii se aplică atunci când timpul curge invers). Galaxiile se înghesuie. Pe măsură ce se apropie, încep să se atragă gravitațional, iar mișcarea lor accelerată eliberează energie. Materia se amestecă și se încălzește. Temperatura crește. Atomii își pierd electronii, iar sarcinile electrice în mișcare rapidă radiază violent. Strâns înghesuiți, protonii și neutronii în mișcare fierb într-o supă de quarci, gluoni, electroni și fotoni – un gaz fierbinte omogen. Libertatea asimptotică implică, în particular, o mare simplificare – la energii înalte, complicațiile formidabile ale interacțiunii tari dispar. Materia extrem de fierbinte și densă este surprinzător de simplu de înțeles, pornind direct de la fundamente.
Începem așadar cu un gaz foarte fierbinte și foarte omogen. Având acest punct de pornire – un amestec predictibil al ingredientelor fundamentale -, putem folosi legile fundamentale pentru a prezice ce se întâmplă mai departe. Pe măsură ce mingea de foc se răcește, fotonii încetează să interacționeze semnificativ cu restul materiei. Simplu pus, cerul se limpezește, astfel încât lumina călătorește mai mult sau mai puțin liber de la un capăt al universului la altul, cum se întâmplă azi. Fotonii care făceau parte din mingea de foc nu dispar însă. Ei devin așa-numita radiație cosmică de fond (cosmic microwave background – CMB), o radiație remanentă care umple universul.
Doi fizicieni americani de la Universitatea Princeton, Bob Dicke și Jim Peebles, erau interesați de microunde. Ei lucrau la o ipoteză, emisă de fizicianul George Gamow, cum că universul timpuriu trebuie să fi fost fierbinte și dens, incandescent, rezultatul Marii Explozii (Big Bang). Dicke și Peebles au argumentat că ar trebui să putem vedea încă strălucirea universului timpuriu, deoarece lumina unor părți foarte îndepărtate ale sale ar ajunge la noi abia acum. Pe măsură ce spațiul s-a extins materia s-a diluat și s-a răcit, inclusiv fotonii. Dar, spre deosebire de particulele de materie, fotonii nu-și încetinesc mișcarea când se răcesc; fiind particule de lumină se deplasează întotdeauna cu viteza luminii. În schimb, când fotonii se răcesc le scade frecvența de vibrație, ceea ce înseamnă că își schimbă culoarea. Fotonii violeti devin albaștri, apoi verzi, apoi galbeni, roșii, infraroșii, ajungând în spectrul microundelor și în final în cel al frecvențelor radio. Așa cum a gândit prima dată Gamow și cum Alpher și Robert Herman au calculat cu mare acuratețe, aceste lucruri înseamnă că dacă teoria Big Bang-ului este corectă, atunci tot spațiul ar trebui să fie plin de fotoni rămași din momentul creației, circulând încoace și încolo, ale căror frecvențe de vibrație sunt determinate de cât de mult s-a răcit universul în miliardele de ani care au trecut de când au fost emiși. Calcule matematice detaliate au arătat că acești fotoni trebuie să se fi răcit până aproape de zero absolut, ceea ce îi plasează în zona de microunde a spectrului. Din acest motiv au fost numiți radiație cosmică de fond de microunde. Dicke și Peebles se pregăteau să caute această radiație atunci când alți doi fizicieni, Penzias și Wilson au auzit despre activitatea lor și au realizat că ei găsiseră deja radiația Big Bang.
Radiația cosmică de fond a fost descoperită pentru prima oară de Arno Penzias și Robert Wilson. Penzias și Wilson cercetători la Laboratoarele Bell din America, testau un detector foarte sensibil la microunde. Penzias și Wilson au fost îngrijorați când au descoperit că detectorul lor capta mai mult zgomot decât ar fi trebuit. Zgomotul suplimentar era același indiferent de direcția în care era îndreptat detectorul, astfel că el trebuia să provină din afara atmosferei. Zgomotul era același ziua și noaptea, în tot timpul anului, chiar dacă Pământul se rotea în jurul axei sale și se mișca pe orbită în jurul Soarelui. Aceasta a arătat că radiația trebuie să vină de dincolo de sistemul solar și chiar de dincolo de galaxie, deoarece altfel ar fi variat atunci când mișcarea Pământului îndrepta detectorul în direcții diferite. De fapt, știm că radiația trebuie să fi călătorit spre noi prin cea mai mare parte a universului observabil și, deoarece pare a fi aceeași în diferite direcții, universul trebuie să fie de asemenea același în orice direcție, cel puțin la scară mare. Știm acum că în orice direcție privim, acest zgomot nu variază niciodată cu mai mult de unu la mie, astfel că Penzias și Wilson au nimerit fără să-și dea seama peste o confirmare remarcabil de precisă a ipotezei emise de fizicienii Bob Dicke și Jim Peebles privind radiația cosmică de fond de microunde, radiația Big Bang. Pentru aceasta, Penzias și Wilson au primit Premiul Nobel pentru fizică în 1978. Dicke, Peebles și desigur și Gamow meritau și ei o parte din premiu dar spre dezamăgirea lor nu au primit!
Un alt rezultat este că în gazul fierbinte, rezultat din Big Bang, particulele încep să se unească. Quarcii se combină în protoni și neutroni, electronii se leagă de nucleele atomice și așa mai departe. La circa o sută de secunde după Big Bang, temperatura ar fi scăzut la un miliard de grade. La această temperatură protonii și neutronii nu ar mai avea energie suficientă pentru a scăpa de acțiunea interacțiunii nucleare tari și ar fi început să se combine producând nucleele atomului de deuteriu, care conține un proton și un neutron. Nucleele de deuteriu s-au combinat apoi cu protoni și neutroni formând nucleele de heliu, care conțin doi protoni și doi neutroni, precum și cantități mici din două elemente mai grele, litiu și beriliu. Se poate calcula că în modelul Big Bang fierbinte circa un sfert din protoni și neutroni ar fi fost convertiți în nuclee de heliu, și o cantitate mică de hidrogen greu și alte elemente. Neutronii rămași s-ar fi dezintegrat în protoni, care sunt nucleele atomilor de hidrogen obișnuit.
Se poate calcula în cadrul modelului Big Bang abundența relativă a diferitelor nuclee care apar. Rezultă că imensa majoritate a materiei nucleare generate de Big Bang este hidrogen obișnuit (un singur proton) și heliu (doi protoni și doi neutroni). Apar, de asemenea, mici amestecuri de deuteriu (un proton și un neutron), tritiu (doi protoni și un neutron) și litiu (trei protoni și patru neutroni). Toate celelalte tipuri de nuclee s-au format în procesele stelare, într-o etapă mult mai târzie a istoriei cosmice. Astfel începe să prindă formă materia așa cum o cunoaștem astăzi.
După câteva ore de la Big Bang, producerea heliului și a altor elemente s-ar fi oprit și în următorul milion de ani universul ar fi continuat să se extindă, fără a se întâmpla prea multe. Universul ca un întreg ar fi continuat să se extindă și să se răcească, dar, în regiuni care erau puțin mai dense decât media, expansiunea ar fi fost încetinită de atracția gravitațională suplimentară. Această atracție a oprit în cele din urmă expansiunea în unele regiuni și le-a determinat să producă din nou colapsul. În timp ce se producea colapsul lor, atracția gravitațională a materiei din afara acestor regiuni le-a făcut să înceapă să se rotească ușor. Pe măsură ce regiunea colapsului devine mai mică, ea s-a rotit mai repede. În final, când regiunea a devenit destul de mică, ea s-a rotit destul de repede pentru a echilibra atracția gravitațională și astfel s-au născut galaxiile rotitoare în formă de disc. Alte regiuni, care nu au început să se rotească, au devenit obiecte de formă ovală, numite galaxii eliptice.
Pe măsură ce trece timpul, gazul de hidrogen și heliu din galaxii se rupe în nori mai mici care suferă un colaps sub propria lor gravitație. Când aceștia se contractă și atomii din interior se ciocnesc unii cu alții, temperatura gazului crește, până ce, în final, el devine destul de fierbinte pentru a începe reacțiile de fuziune nucleară. Acestea convertesc hidrogenul în mai mult heliu și căldura degajată determină creșterea presiunii și astfel oprirea contractării ulterioare a norilor. Aceștia rămân stabili în această stare un timp îndelungat ca stele asemănătoare Soarelui nostru.
Soarele nostru folosește combustibil nuclear. Este un gigantic reactor de fuziune. Procesul nuclear de ardere care întreține Soarele este conversia hidrogenului în heliu. Un atom de hidrogen conține un proton și un electron. Un atom de heliu conține doi protoni, doi neutroni și doi electroni. În Soare, un lanț de reacții duce la conversia a patru atomi de hidrogen într-un atom de heliu plus doi neutrino, eliberând energie.
Astfel protonii se pot transforma în neutroni legați, cu un surplus de energie. Transformările dintre protoni și neutroni, în ambele sensuri, au nevoie de forța slabă, ceea ce face ca acest proces de dezintegrare să fie un proces lent. În acest proces de ardere, particulele trebuie să se apropie una de alta înainte de a se transforma. Durează în medie miliarde de ani până când protonii din Soare sunt convertiți în neutroni (legați). Așadar, din fericire, rezerva de combustibil a Soarelui se va epuiza abia peste câteva miliarde de ani.
Stelele transformă hidrogenul în heliu prin fuziune și radiază energia rezultată sub formă de căldură și lumină. Stelele mai masive ar trebui să fie mai fierbinți pentru a echilibra atracția lor gravitațională mai puternică, determinând producerea atât de rapidă a reacțiilor nucleare de fuziune încât ele și-ar epuiza hidrogenul doar într-o sută de milioane de ani. În final ele s-ar contracta ușor și pe măsură ce continuă să se încălzească ar începe să transforme heliul în elemente mai grele cum sunt carbonul sau oxigenul. Aceasta însă nu ar elibera prea multă energie, astfel că s-ar produce o criză. Ce se întâmplă apoi nu este complet clar, dar se pare că regiunile centrale ale stelei suferă un colaps spre o stare foarte densă, cum este o stea neutronică sau o gaură neagră.
Regiunile exterioare ale stelei pot izbucni uneori într-o explozie teribilă numită SUPERNOVA, care emite o lumină extrem de puternică. Unele din elementele mai grele produse spre sfârșitul vieții stelei ar fi azvârlite înapoi în gazul din galaxie și ar reprezenta o parte din materialul brut pentru următoarea generație de stele. Propriul nostru Soare conține circa doi la sută din aceste elemente mai grele, deoarece el este o stea din generația a doua, formată acum circa cinci miliarde de ani dintr-un nor rotitor de gaz care conținea resturile unor supernove anterioare. Majoritatea gazului din nor a format Soarele sau a fost aruncat în afară, dar o cantitate mică de elemente grele s-au grupat și au format corpurile care acum se mișcă pe orbite în jurul Soarelui, planete așa cum este Pământul.
Aceasta este prima noastră schiță a istoriei cosmice.
Instabilitatea gravitațională este esențială pentru apariția complexității lumii fizice. Regiunile mai dense din univers exercită atracții mai puternice, deci acumulează mai multă materie și devin și mai dense. Invers, regiunile mai puțin dense decât media vor pierde competiția și se vor goli și mai mult. Astfel contrastul dintre densități se adâncește cu timpul. Asta este instabilitatea gravitațională. Sunt de ajuns mici abateri de la uniformitate la începutul de Big Bang pentru ca ele să fie amplificate de instabilitatea gravitațională.
Satelitul COBE și mai apoi sateliții WMAP și Planck au găsit în radiația Big Bang dovada că la aproximativ 300.000 ani de la momentul creației, existau de-a lungul universului infime variații de densitate de ordinul unei părți la sută de mii, care au crescut cu timpul și au dat naștere în cele din urmă galaxiilor pe care le vedem astăzi. Acestea sunt germenii primordiali ai structurilor din prezent, galaxii, roiuri de galaxii și așa mai departe. Dacă sunteți credincioși, este ca și cum am vedea semnătura lui Dumnezeu în imaginea obținută cu ajutorul sateliților COBE, WMAP și Planck. Este descoperirea secolului, dacă nu chiar cea mai mare descoperire a tuturor timpurilor!
Detectarea unor neuniformități atât de mici a fost o victorie a tehnicii experimentale. John Mather și George Smoot au împărțit Premiul Nobel în 2006 pentru cercetările lor de pionierat.
Aceste semințe minuscule sunt amplificate în timp de instabilitatea gravitațională până la diferențe de densitate suficient de mari pentru a evolua în galaxii, stele și structurile pe care le observăm acum în univers.
Dar de ce a fost materia din universul timpuriu aproape – dar nu perfect – uniformă? Dacă încercăm să așezăm teoria Big Bang în cadrul fizicii fundamentale, folosind câmpurile cuantice, descoperim că incertitudinea cuantică, inerentă câmpurilor cuantice din universul timpuriu, este responsabilă de structura pe care o observăm în univers.
Astfel, deși puține ingrediente, puține legi și o uimitor de simplă origine, guvernează cadrul larg și cursul general al istoriei cosmice, ele nu pot prezice nenumăratele detalii locale. Spre exemplu, foarte ușoare modificări în istoria timpurie a sistemului solar au putut face ca un asteroid să lovească Pământul, omorând dinozaurii.
Judecând după viteza cu care observăm că universul se extinde astăzi și ritmul cu care expansiunea este frânată, singularitatea inițială Big Bang se găsește la numai aproximativ 13,8 miliarde de ani în urmă. Spun “numai” pentru că această scară a timpului, deși uimitor de lungă după criteriile umane, nu este mult mai mare decât scările de timp legate de planeta noastră. Dinozaurii se plimbau prin Patagonia în urmă cu două sute treizeci de milioane de ani. Cele mai vechi bacterii fosile pe Pământ au circa trei miliarde de ani. Cele mai vechi roci din solul Groenlandei au 3,9 miliarde de ani, iar cele mai vechi relicve de la începuturile sistemului nostru solar au aproape 4,6 miliarde de ani. Perioada de timp ce ne separă de originea Pământului este de numai o treime din cea care ne separă de misterele singularității Big Bang.
Știm acum, cel puțin în linii mari, să descriem istoria și întâmplările neprevăzute care au dus la apariția noastră aici. Timp de un miliard de ani, organismele primitive au exhalat oxigen, transformând atmosfera otrăvită a Pământului tânăr și netezind calea pentru viața multicelulară. Mărturiile fosile ne spun că o mulțime de viețuitoare înot ătoare și târâtoare s-au dezvoltat în timpul Erei Cambriene, acum 550 de milioane de ani. Următoarele 200 de milioane de ani au văzut cum Pământul a înverzit, oferind un habitat pentru fauna exotică unde găsim muște-dragon mari cât pescărușii, miriapode lungi de un metru, scorpioni și amfibii. Și apoi dinozaurii. Ei au fost măturat î în cea mai bruscă și mai impredictibilă dintre toate dispariții le: un asteroid s-a izbit de Pământ, producând uriașe valuri de mare și ridicând nori de praf care au întunecat cerul timp de mai mulți ani. Aceasta a deschis calea pentru linia descendenței mamiferelor care a condus la oameni.
Dovezile concludente pe care le-am văzut atunci când am avut norocul să vizitez muzeul (Field Museum) din Chicago, m-au convins că teoria lui Darwin, destul de radicală, s-a bazat pe observații generale despre lume și pe o intuiție pătrunzătoare.
Cu ceva timp în urmă, în 1981, Biserica Catolică a hotărât să invite fizicieni cu care să se consulte în probleme de astrofizică și cosmologie în cadrul unei conferințe organizată de ordinul iezuiților la Vatican. La sfârșitul conferinței participanții au avut o întâlnire cu Papa. El le-a spus că este bine să studieze evoluția universului după Big Bang, dar nu ar trebui să facă cercetări în ceea ce privește Big Bang-ul însuși, deoarece acela a fost momentul Creației și deci lucrarea Domnului. De fapt, încă din 1952 Vaticanul a îmbrățișat reprezentarea Universului în expansiune după Big Bang, ca pe înțelegerea firească a ideii creștine de creație din nimic. La conferință a participat și celebrul fizician Stephen Hawking care desigur a pus în discuție problema stării inițiale a universului.
Scopul final al științei este de a da o singură teorie care să descrie întregul univers. Totuși în realitate abordarea urmată de majoritatea oamenilor de știință este de a divide problema în două părți. În prima parte există legi ale fizicii care ne spun cum se modifică universul în timp. Dacă știm cum este universul la un moment dat, aceste legi ne spun cum va arăta în orice moment ulterior. În cea de-a doua parte există problema stării inițiale a universului. Unii oameni cred că știința trebuie să se concentreze numai asupra primei părți – legile care ne spun cum se modifică universul în timp; ei privesc problema stării inițiale (a doua parte a problemei) ca pe o chestiune de religie. Ei ar spune că Dumnezeu, fiind atotputernic și al cărui bun gust fiind excelent, ar fi putut pune în mișcare universul în orice fel ar fi dorit. Ar putea fi așa, dar în acest caz el ar fi putut, de asemenea, să-l facă să evolueze într-un mod complet arbitrar. Totuși se pare că a ales să-l facă să evolueze într-un mod foarte regulat, conform anumitor legi din fizică. Prin urmare, pare tot așa de rezonabil să se presupună că există legi care guvernează și starea inițială, așa cum a susținut celebrul fizician Hawking în conferința organizată de ordinul iezuiților la Vatican.
O problemă conceptuală majoră privind istoria universului este următoarea: imaginea simplă schițată mai sus, ca o descriere a expansiunii cosmice derulată invers, este instabilă. Când materia se adună la un loc, ar trebui să ne așteptăm ca stelele, planetele, nori de gaz și tot restul să se contopească, prin inexorabila atracție gravitațională, într-o gigantică gaură neagră. Dacă universul timpuriu ar fi fost așa, atunci – derulând din nou filmul înainte – am avea un univers în care aproape întreaga materie ar fi zăvorâtă în găuri negre.
Un studiu recent, în care cercetătorii au folosit date obținute de Telescopul Spațial James Webb al NASA despre 263 de galaxii, a oferit noi dovezi care susțin teoria conform căreia universul nostru s-ar afla în interiorul unei găuri negre care s-a format într-un alt univers mult mai mare.
Cercetătorii americani de la Universitatea de Stat din Kansas au descoperit că cele mai multe galaxii se rotesc în aceeași direcție, ceea ce contrazice ideea că universul nostru este izotrop și că ar trebui să existe un număr aproximativ egal de galaxii care se rotesc în ambele sensuri. Una dintre explicații este că universul s-a născut în rotație. Această explicație este în concordanță cu teorii precum cosmologia găurii negre, care susține că întreg universul este interiorul unei găuri negre.
În acest model cosmologic, Calea Lactee și toate celelalte galaxii observabile din universul nostru s-ar afla într-o gaură neagră care s-a format într-un alt univers mult mai mare. Teoria contrazice multe modele fundamentale ale cosmosului, inclusiv ideea că Big Bang-ul reprezintă începutul universului, ceea ce ar putea însemna că găurile negre din universul nostru sunt limitele altor universuri mai mici, deschizând calea spre scenariul multiversului.
Desigur, mai există încă o mulțime de lucruri despre univers, despre lumea în care trăim, pe care nu le știm sau pe care nu le înțelegem. Cu cât descoperim mai multe, cu atât ne dăm seama totodată că ceea ce nu știm încă reprezintă mai mult decât ce am înțeles deja. Cu cât telescoapele noastre sunt mai puternice, cu atât vedem mai adânc în univers. Astăzi vedem aproape până la Big Bang, marea explozie din care acum 14 miliarde de ani au luat naștere toate galaxiile din univers; dar începem deja să întrezărim că există ceva dincolo de Big Bang. Am aflat deja că spațiul se curbează, și începem să întrezărim că acest spațiu este țesut din granule cuantice care vibrează. FIZICA deschide o fereastră prin care putem privi în depărtare. Îmi place să spun că studiind cum este alcătuit și cum funcționează universul, ajungem să înțelegem gândirea lui Dumnezeu. Einstein vorbea adesea despre Dumnezeu ca în celebrul citat: “Lucrul cel mai greu de înțeles despre univers este că poate fi înțeles. Domnul este subtil, dar în niciun caz răutăcios”.
Este incredibil cum noi oamenii, niște ființe izolate pe o mică planetă ce se învârte în jurul unei stele oarecare, dintr-un colț îndepărtat al unei galaxii obișnuite, prin gândire și experiment am putut percepe și înțelege cele mai misterioase caracteristici ale universului fizic. Fizicienii, prin natura lor, nu vor fi mulțumiți până când nu vor ști că cel mai profund și elementar adevăr al universului a fost descoperit.
În foto: Variația radiației cosmice de fond de microunde în Univers (date obținute cu ajutorul sateliților COBE, WMAP și Planck). Dacă sunteți credincioși, este ca și cum am vedea semnătura lui Dumnezeu în imaginea obținută cu ajutorul sateliților COBE, WMAP și Planck. Este descoperirea secolului, dacă nu chiar cea mai mare descoperire a tuturor timpurilor!
p.s. Demersul acestei prezentări este de a oferi o alternativă la învățăturile tradiționale religioase punând si răspunzând cam la aceleași întrebări esențiale dar consultând legile fizicii nu texte sacre sau tradiții.
