O fotografie istorică. DESPRE TATĂL MEU

Fotografia din 1935, recuperată dintr-un album vechi, roasă de timp și de uitare, nu este doar o imagine: este o fereastră deschisă spre o lume care nu mai există decât în memorie. Cartonul îngălbenit, crăpăturile fine, petele lăsate de umezeală sau de degete anonime spun, la rândul lor, o poveste paralelă – aceea a drumului lung parcurs de această relicvă până la mine.

În centrul fotografiei se află tatăl meu, Grigore Horhoianu, învățător la Școala din Icloda, comuna Sacoșu Turcesc, județul Timiș. Este tânăr. Poartă pe chip o seriozitate aproape solemnă, ușor aspră, ca și cum ar fi conștient de răspunderea ce-i fusese încredințată. Privirea lui nu caută obiectivul, ci pare să-l traverseze, să treacă dincolo de momentul fixat, adresându-se – fără să știe – celor care vor veni. Există în ochii săi o oboseală timpurie, dar și o demnitate calmă, imposibil de mimat.

În jurul lui, elevii sunt așezați în rânduri ordonate, pe iarba din spatele scolii. Copii de țărani, cu haine simple, unele prea largi, altele prea scurte, țin în mâini tăblițe de ardezie sau cărți subțiri – semne fragile ale cunoașterii, dar semne ferme ale speranței. Mâinile lor sunt crispate, privirile fixe, aproape grave. Fotografia pare un ritual, un pact tăcut cu viitorul: „am fost aici, am învățat, am sperat”.

Privind aceste chipuri, nu pot să nu mă întreb câți dintre ei au devenit, mai târziu, avocați, profesori, medici, ofițeri sau simpli oameni. Se spune că destinul unei generații se poate citi într-o fotografie de clasă: în ochii copiilor și, mai ales, în figura celui care i-a călăuzit.

Tata îmi povestea adesea despre școala din Icloda. O clădire modestă, cu o singură sală de clasă, în care învățătorul preda tuturor copiilor deodată: citire, scriere, socoteli, istorie, religie și cântări patriotice. Vara, copiii veneau desculți; iarna, în opinci. Mulți străbăteau pe jos câțiva kilometri, prin noroi sau zăpadă. Învățătorul nu era doar un profesor: era scribul satului, cititorul de ziare, traducătorul lumii mari, liantul dintre comunitate și autorități. Respectat aproape ca un preot, purta pe umeri nu doar programa școlară, ci și încrederea oamenilor.

Această fotografie concentrează atmosfera acelei epoci. Așa era viața în Icloda, în 1935: un punct mic pe harta Banatului, dar un loc cu rădăcini adânci. Aici, un învățător tânăr și serios semăna, zi de zi, nu doar litere și cifre, ci ideea unui viitor mai bun. O lume simplă, dar profundă, care astăzi ne pare aproape irepetabilă.

Tatăl meu nu avea multe fotografii. Pe atunci, viața nu se imortaliza în poze; se trăia. Intens, direct, în ritmul muncii și al anotimpurilor. Tocmai de aceea, această imagine devine prețioasă: o relicvă, un martor tăcut al unei existențe dedicate altora.

Grigore Horhoianu s-a născut în satul Bălănești-județul Gorj, într-o familie modestă, cu șapte copii. Părinții săi erau oameni ai pământului, legați de muncă și de rânduiala naturii. Înzestrat cu harul învățăturii, a devenit învățător și a slujit ani buni în Banat. După moartea bunicului, s-a întors acasă, în Bălănești, continuând să lumineze mințile copiilor din sat. A obținut toate gradele didactice posibile, dar a rămas același om smerit, blând, devotat vocației sale.

Când privesc fotografia, nu văd doar un Om și un grup de copii. Văd o lecție despre sensul vieții pe acest Pământ trecător: să transmiți mai departe lumina primită, să cultivi binele în ceilalți, să fii demn în tăcere. Tatăl meu a fost prima mea lumină. Astăzi, eu duc mai departe flacăra lui – mică, poate, dar neclintită.

Aceasta nu este doar o fotografie. Este o amintire vie. Un act de recunoștință. Un loc în care trecutul și prezentul se întâlnesc pentru a da sens existenței.

În imagine: Învățătorul Grigore Horhoianu și elevii săi la Școala din Icloda- Sacoșu Turcesc, județul Timiș, 1935.