Fotografia aceasta, realizată în anul 1937 și recuperată dintr-un album vechi, ros de timp și de uitare, nu este doar o imagine: este o fereastră deschisă spre o altă lume. Prin ea pășesc într-o lume care nu mai există, dar care continuă să rămână în memorie, în grai, în gesturi și în sângele celor ce-i sunt urmași.

Scena surprinsă de aparatul fotografic se desfășoară într-un cadru rural, la marginea satului Romani, în apropierea Mănăstirii Hurezi, într-o zi de sărbătoare. O „petrecere cu lăutari”, cum se spunea pe atunci, când muzica nu era spectacol, ci liant comunitar. În centrul compoziției apare bunicul meu, Alexie Rădulescu, alături de fiul său, Virgil Rădulescu, și de prieteni apropiați: familia Simion și familia Cojocaru. Pentru clipa solemnă a fotografiei, bărbații au preluat instrumentele lăutarilor, asumându-și, cu un amestec de joc și mândrie, rolul de muzicanți.

Bunicul Alexie, îmbrăcat în costum gorjenesc-schileresc, ține în mâini trombonul, cu o siguranță care trădează nu doar îndrăzneala momentului, ci o fire deschisă, participativă. Fiul său, Virgil, în același port tradițional, cântă la contrabas și pare să-și însoțească instrumentul cu vocea. Alături, soții Cojocaru dau viață viorii și țambalului. Chipurile lor sunt luminoase, directe, lipsite de orice urmă de teatralitate. Bucuria este reală, demnitatea este firească, iar privirea fiecăruia pare să știe că acest moment va trece dincolo de ei către generațiile viitoare.

În prim-plan, câțiva bărbați stau întinși pe iarbă, sprijiniți pe coate, într-o relaxare aproape ritualică. Copiii, prezenți printre adulți, nu sunt marginali, ci integrați firesc în comunitate. Nimeni nu pozează cu rigiditate; și totuși, întreaga scenă are o gravitate calmă, ca un legământ tăcut cu viitorul. Fotografia nu imortalizează doar o petrecere, ci o lume a rânduielii, în care bucuria și responsabilitatea coexistau.

Bunicul meu, Alexie Rădulescu, fiu de preot, născut în satul Voitești, purta în sine urmele unui destin modelat de carte, credință și muncă. Tatăl său, purtând inițial numele Tașcău, și-l schimbase în Rădulescu în timpul studiilor la Seminarul Teologic din Râmnicu Vâlcea — gest simbolic al unei reașezări identitare. Alexie Rădulescu avea să devină notar în comuna Glodeni, un om al legii scrise, dar și al legii nescrise a satului. Soția sa, Maria, bunica mea, provenea la rândul ei dintr-o familie preoțească din Glodeni. Căsătoria lor, ocrotită de nași aleși — învățătorii Lazăr și Fevronia Arjocianu — a fost o alianță a cinstei și a vredniciei. Despre acești străbuni, fratele mamei mele, Eugen Rădulescu, a scris pe larg în volumul „Să ne cunoaștem strămoșii”, fixând în scris o memorie care altfel s-ar fi risipit.

Un detaliu aparent mărunt, dar esențial pentru înțelegerea spiritului bunicului Alexie, este acela că i-a cumpărat mamei mele, înainte de căsătorie, o mașină de cusut Singer — un adevărat lux în acele vremuri. Acea mașină, care a ajutat la hrănirea unei familii și la menținerea demnității gospodărești, există și astăzi, în casa surorii mele, tăcută și dreaptă, ca o relicvă funcțională a trecutului.

Viața în satul bunicilor era grea, dar echilibrată. Iernile erau aspre, verile capricioase, cu secetă sau grindină. Însă sărbătorile — Crăciunul cu colinde, Paștele, hramurile bisericii, nunțile cu lăutari — aduceau comunitatea laolaltă. La șezători, iarna lungă se topea în povești, în torsul lânii și în strigături glumețe. Aceste dialoguri simple, dar încărcate de poezie, țineau satul viu. Se rosteau pe dealuri la Cornea, în Dealul Budii, prin văi precum Hobaica sau Țărățăl. Bunicul le știa pe toate și le transmitea copiilor săi ca pe o moștenire de limbă și suflet.

Banii erau puțini. Oamenii trăiau din pământ: porumb, grâu, cartofi, prune, puțină viță-de-vie. Gospodăriile erau mici, dar pline de viață — găini, oi, vaci, boi de muncă. Ce se câștiga din vânzarea ouălor, a vinului sau a brânzei la piața din Târgu Jiu se cheltuia pe strictul necesar: petrol pentru lampă, chibrituri, sare. Munca agricolă la câmp nu se plătea cu bani, ci cu zile „pe ajutat”: „azi la mine, mâine la tine”. Era o economie a încrederii și a solidarității între vecini și prieteni.

Privind fotografia, îmi revin în minte lăutarii copilăriei mele, cei care veneau la Bălănești de Rusalii, de Ispas, de Blagoveștenii. „Ai lu’ Ceaureanu” din Voitești cutreierau satul cântând, până când oamenii îi chemau în curți. Apoi, după-amiaza, toți se strângeau în poienița de lângă Amaradia, unde se făcea hora.

Duminica, în timpul anului, după slujba de la biserică, întreaga suflare a satului cobora pe pajiștea de lângă râul Amaradia. Hora gorjenească nu era doar dans, ci un ritual. Lăutarii se așezau la umbra unui copac, iar un fecior îndrăzneț le strecura câțiva bănuți în palmă. Hora începea cu doi băieți, ținându-se de mână, care își alegeau fetele. Abia apoi lanțul se lărgea, șerpuind liber, fără a se întinde rigid.

La început era o „hora de mână”, lentă, solemnă. Apoi venea „sârba”, vioaie, cu tropăit, strigături și improvizație. Capetele horei dialogau prin mișcare, iar lanțul viu se adapta spațiului, timpului, emoției. Era un limbaj al trupului care spunea ceea ce cuvintele nu îndrăzneau.

Astăzi, toate acestea trăiesc doar în amintiri și în fotografii ca aceasta. Dar ecoul lor încă răsună. În privirile oamenilor din imagine, în instrumentele ținute cu mândrie, în iarba pe care stau copiii, se află o lume întreagă.

Această fotografie nu este doar despre bunicul meu, ci o mărturie despre lumea satului, în care viața era grea, săracă material, dar bogată în sens, în relații și care a știut să transforme nevoia în rânduială și bucuria în memorie.

In imagine: Bunicul Alexie Rădulescu și fiul său Virgil la „Petrecerea cu lăutari” din satul Romani-Vâlcea.