Scena surprinsă de aparatul fotografic în anul 1937 se desfășoară la marginea satului Romani, în apropierea Mănăstirii Horezu din județul Vâlcea, într-o zi de sărbătoare. O „petrecere cu lăutari”, cum se spunea pe atunci, când muzica nu era spectacol, ci liant comunitar. În centrul compoziției apare bunicul meu, Alexie Rădulescu, alături de fiul său, Virgil Rădulescu, și de prieteni apropiați: familia Simion și familia Cojocaru. Pentru clipa solemnă a fotografiei, bărbații au preluat instrumentele lăutarilor, asumându-și, cu un amestec de joc și mândrie, rolul de muzicanți.

Bunicul Alexie, îmbrăcat în costum gorjenesc-schileresc, ține în mâini trombonul, cu o siguranță care trădează nu doar îndrăzneala momentului, ci o fire deschisă, participativă. Fiul său, Virgil, în același port tradițional, cântă la contrabas și pare să-și însoțească instrumentul cu vocea. Alături, soții Cojocaru dau viață viorii și țambalului. Chipurile lor sunt luminoase, directe, lipsite de orice urmă de teatralitate. Bucuria este reală, demnitatea este firească, iar privirea fiecăruia pare să știe că acest moment va trece dincolo de ei către generațiile viitoare.

În prim-plan, câțiva bărbați stau întinși pe iarbă, sprijiniți pe coate, într-o relaxare aproape ritualică. Copiii, prezenți printre adulți, nu sunt marginali, ci integrați firesc în comunitate. Nimeni nu pozează cu rigiditate; și totuși, întreaga scenă are o gravitate calmă, ca un legământ tăcut cu viitorul. Fotografia nu imortalizează doar o petrecere, ci o lume a rânduielii, în care bucuria și responsabilitatea coexistau.

Bunicul meu, Alexie Rădulescu, fiu de preot, născut în satul Voitești, purta în sine urmele unui destin modelat de carte, credință și muncă. Tatăl său, purtând inițial numele Tașcău, și-l schimbase în Rădulescu în timpul studiilor la Seminarul Teologic din Râmnicu Vâlcea -gest simbolic al unei reașezări identitare. Alexie Rădulescu avea să devină notar în comuna Glodeni, un om al legii scrise, dar și al legii nescrise a satului. Soția sa, Maria, bunica mea, provenea la rândul ei dintr-o familie preoțească din Glodeni. Căsătoria lor, ocrotită de nași aleși — învățătorii Lazăr și Fevronia Arjocianu- a fost o alianță a cinstei și a vredniciei. Despre acești străbuni, fratele mamei mele, Eugen Rădulescu, a scris pe larg în volumul „Să ne cunoaștem strămoșii”, fixând în scris o memorie care altfel s-ar fi risipit.

Un detaliu aparent mărunt, dar esențial pentru înțelegerea spiritului practic al bunicului Alexie, este acela că i-a cumpărat mamei mele, înainte de căsătorie, o mașină de cusut Singer — un adevărat lux în acele vremuri. Acea mașină, care a ajutat la hrănirea unei familii și la menținerea demnității gospodărești, există și astăzi, în casa surorii mele, tăcută și dreaptă, ca o relicvă funcțională a trecutului.

Viața în satul bunicilor era grea la acea vreme, dar echilibrată. Iernile erau aspre, verile capricioase, cu secetă sau grindină. Însă sărbătorile — Crăciunul cu colinde, Paștele, hramurile bisericii, nunțile cu lăutari — aduceau comunitatea laolaltă. La șezători, iarna lungă se topea în povești, în torsul lânii și în strigături glumețe. Aceste dialoguri simple, dar încărcate de poezie, țineau satul viu. Adesea se rosteau pe dealuri, la Cornea, în Dealul Budii, prin văi precum Hobaica sau Țărățăl. Bunicul le știa pe toate și le transmitea copiilor și nepoților săi ca pe o moștenire de limbă și suflet.

Banii erau puțini. Oamenii trăiau din pământ: porumb, grâu, cartofi, prune, puțină viță-de-vie. Gospodăriile erau mici, dar pline de viață — găini, oi, vaci, boi de muncă. Ce se câștiga din vânzarea ouălor, a vinului sau a brânzei, la piața din Târgu Jiu, se cheltuia pe strictul necesar găsit la prăvălia satului: petrol pentru lampa care lumina seara camera, chibrituri pentru aprins focul si sare pentru mâncare. Munca agricolă la câmp nu se plătea cu bani, ci cu zile muncă „pe ajutat”,” azi la mine, mâine la tine”. „Hai, vecine la mine în dealul Cornea, că porumbul nu așteaptă!”, striga unul peste gard. „Vin, Ioane, cu sapa, boii și plugul, că știu că și tu vii la mine când o fi nevoie”. Munca agricolă era o economie a încrederii și a solidarității între vecini și prieteni.

Astăzi, privind în urmă, acele glasuri răsună încă în sufletul meu: un ecou al unei lumi demult trecute, unde omul vorbea cu inima deschisă, iar pământul răspundea cu rod bogat.

Duminica, în tot timpul anului după slujba de la biserică, întreaga suflare a satului cobora pe pajiștea de lângă apa Amaradiei. Acolo, unde apa curgea lin și murmurul ei se amesteca cu glasurile oamenilor, era locul horei satului – un ritual al bucuriei, al întâlnirilor și al dragostelor nerostite. Fetele în costum popular și băieții cu cămăși albe, râdeau și uitau de griji. Lăutarii, muzicanți pricepuți, cu vioara, cobza, fluierul și basul- se așezau la umbra unui copac. Mereu erau însoțiți de o cântăreață cu voce frumoasă și cântece din repertoriul Mariei Lătărețu.

Un tânăr curajos se apropia de lăutari și le strecura în palmă câțiva bănuți. „Hai, lăutari, porniți hora că azi e duminică”, spunea el cu glas tare, să-l audă toți. Atunci începea distracția. Tânărul respectiv lua de mână un alt fecior – prieten sau frate – și împreună porneau hora: doi băieți, ținându-se de mână. Aveau dreptul sacru să invite primele fete. Fiecare alegea pe cea care-i plăcea cel mai mult, cea pe care visa toată săptămâna.

„Hai, Maria în horă cu mine!”, striga primul, întinzând mâna spre fata care o plăcea. „Vin, Ioane, dar să nu mă calci pe picioare ca data trecută!”, râdea fata, învârtindu-se în ritm. „Și tu, Leano, lângă mine, că azi e ziua noastră!”, adăuga celălalt, iar fata pășea timid în horă, lângă el.

Numai după ce cei doi inițiatori ai horei își invitau fetele, hora se deschidea cu adevărat. Atunci alți băieți și fete aveau dreptul să intre în horă. Băieții se prindeau de mână cu băieți sau fete, fetele se țineau de fete sau de băieți, și lanțul horei creștea, șerpuind vioi pe malul apei, fără a se întinde rigid.

La început, lăutarii cântau o „horă de mână”. Hora de mână începea lent, solemn, cu pași măsurați și grațioși, în care tinerii se țineau strâns de mână, simțind pulsul comun al comunității. Era un dans liniștit, aproape meditativ, unde corpul se mișca ușor pe ritmul vioarei, cu răsuciri simple și pași laterali, balansări ușoare, aplecări și ridicări grațioase, evocând unitatea satului. Era un limbaj al trupului care spunea ceea ce cuvintele nu îndrăzneau. Capetele horei dialogau prin mișcare, iar lanțul viu se adapta spațiului, timpului, emoției.

Apoi, ritmul se accelera în “sârbă” – o horă vioaie, tropăită, plină de energie, cu mișcări repezi și măiestrit “întortocheate”. Tânărul care “juca înainte” iniția figuri complexe: sărituri, răsuciri, pași încrucișați sau învârtiri rapide, iar cel închidea șirul, cel care “ținea hora”, răspundea cu mișcări similare, ca un ecou dansat, creând un joc de improvizație care făcea hora să vibreze. Tropăitul picioarelor pe pământ, bătăile din palme sau strigăturile vesele umpleau aerul, iar fetele, cu poalele fluturând, se învârtejeau în ritm, adăugând grație și farmec. Acest dialog între capetele horei transforma dansul într-o conversație vie, plină de flirt și competiție prietenească, specifică zonei Gorjului.

„Mai tare Dinule cu basul ”, strigau tinerii la lăutari și hora dura până când soarele cobora după dealuri, iar Amaradia oglindea umbrele lungi ale jucătorilor. Era mai mult decât dans, era o expresie a vieții satului, era o promisiune, era legătură între oameni transmisă din generație în generație, unde tradițiile se păstrau pure, departe de influențele urbane.

Hora satului nu era un cerc închis, cum se întâmplă în alte regiuni, ci un lanț deschis de tineri legați de mână – atât la “hora de mână”, cât și la “sârba” care urma. Acest lanț șerpuia pe pajiștea din vecinătatea Amaradiei, adaptându-se spațiului, cu mișcări fluide care uneau sufletele, fără să se închidă într-un cerc rigid, permițând astfel flexibilitate și spontaneitate. Tânărul care plătea câțiva bănuți lăutarilor – adesea un fecior îndrăzneț, cu inima plină de dor – devenea conducătorul, cel care “juca înainte”. El dicta ritmul și direcția, pornind hora cu un alt băiat, prinși de mână, iar cei doi își alegeau primi fetele preferate pentru a le invita în horă. Cel care închidea șirul cu fata sa aleasă, și e zicea că “ținea hora” sau “juca înapoi”, avea un rol esențial, răspundea mișcărilor inițiate de cel care “juca înainte”, creând astfel un dialog vioi între cele două capete ale horei.

Astăzi, acea horă pe malul Amaradiei trăiește doar în amintiri, în povești și în fotografii ca aceasta cu bunicul Alexie a petrecerea cu lăutari. În privirile oamenilor din imagine, în instrumentele ținute cu mândrie, în iarba pe care stau copiii, se află o lume întreagă. Ecoul ei răsună încă în sufletul celor care au cunoscut-o – un dans simplu, dar plin de viață și de dragoste nerostită.

Așa era viața la noi în sat: grea, dar unită prin muncă reciprocă, prin hora de duminică și prin cântecele care legau oamenii de pământ și de cer. Banii erau puțini, dar sufletul bogat – în prietenie, în tradiție, în credință. Această lume a dispărut în mare parte, dar hora ei rămâne în memorie ca un simbol viu al unității și bucuriei.

Privind fotografia bunicului la petrecerea cu lăutari, îmi revin în minte lăutarii copilăriei mele, cei care veneau la Bălănești la sărbătoarea de Rusalii, de Ispas, de Blagoveștenii. „Ai lu’ Ceaureanu” din Voitești cutreierau satul cântând, până când oamenii îi chemau în curți. Apoi, după-amiaza, toți, gazde și musafiri, se strângeau în poienița de lângă Amaradia, unde se întindea hora.

Această fotografie nu este doar despre bunicul meu, ci o mărturie despre lumea satului, în care viața era grea, săracă material, dar bogată în sens, în rânduială și în relații de bună vecinătate. O viată simpla si plina de bucurii.  Prin ea pășesc într-o lume care nu mai există, dar care continuă să rămână în memoria mea.

In imagine: Bunicul Alexie Rădulescu și fiul său Virgil la „Petrecerea cu lăutari” din satul Romani-Vâlcea.