Nu-s Olteni precum Gorjenii,
Nici Gorjeni ca Horhoienii

Se spune că, pe la începutul veacului al XVII-lea, în vremuri zbuciumate, un preot român ortodox, pe nume Ștefan, și-a luat lumea în cap, părăsind Ardealul în favoarea unui meleag mai blând, dincoace de munți, în Țara Românească. Era în jurul anului 1620, când păstorii sufletelor românești din Transilvania erau vânați cu ură de nobilii maghiari și sași, îndârjiți susținători ai Reformei. Ungurii trecuți la calvinism și sașii deveniți luterani încercau cu toată puterea să-i convertească pe români, punându-i la zid mai ales pe preoți — stâlpii spirituali ai acelor comunități.

După scurta stăpânire a lui Mihai Viteazul și promisiunile de dreptate făcute românilor la Dieta de la Alba Iulia, toate speranțele s-au prăbușit odată cu moartea voievodului. Prigoana s-a întors mai aprigă decât fusese vreodată. Mulți au fugit, căutând adăpost dincolo de munți. Printre ei s-a aflat și acest Popa Ștefan, stăbunicul nostru, despre care se spune că ar fi purtat în Ardeal numele de Orheianu sau Orhoianu — devenit, în timp, Horhoianu. Această ipoteza a fost susținută de profesorul Alexie Horhoianu, unul dintre cei mai pasionați cercetători ai genealogiei noastre.

În cartea “Să ne cunoaștem strămoșii“, Eugen Rădulescu, fratele mamei, menționează prezența primilor Horhoieni în Bălănești, Gorj, încă din acea epocă tulbure. După cum scrie învățătorul Constantin Urs în monografia satului, denumirea locului vine de la un boier pe nume Bălan, care a stăpânit ținutul încă dinainte de 1493. Se presupune că unul dintre fiii lui Popa Ștefan s-a căsătorit cu o fată din familia acelui boier, iar urmașii lor au fost cunoscuți în sat drept „ai lui Bălan” — ramură pe care, în Arborele genealogic al Horhoienilor, am denumit-o simplu: „Bălanii”. Denumirea de Bălănești este atestată documentar și într-un act emis de domnitorul Vlad Vodă Calugarul in anul 1493, asa cum menționeaza învățătorul Constantin Urs in monografia satului.

Legătura cu această familie puternică a boierului Bălan dovedește că Popa Ștefan se bucura de un mare respect. Iar asta nu e de mirare: în Ardealul acelor vremuri, preoții români se remarcau prin înțelepciune și cultură, formate în umbra tiparniței lui Diaconul Coresi, care tipărise vreme de aproape treizeci de ani, la Brașov, cărți bisericești în limba română. Chiar dacă inițial aceste traduceri fuseseră susținute de sași și maghiari din motive prozelitiste, ele au adus un folos neprețuit: cuvântul românesc scris.

Popa Ștefan, om al cărții și credinței, a devenit nu doar preot, ci și dascăl al copiilor din Bălănești, oferindu-le lumină într-o vreme întunecată.

Strămoșii mei Horhoieni s-au așezat în partea satului cunoscută drept „Teiul Horhoienilor” — un colț de lume ce se întindea pe o distanta cca 300 de metri de la coasta Broscanilor spre satul Voitești. În schița anexată Arborelui genealogic se vede cum arătau aceste locuri-Teiul Horhoienilor, în jurul anului 1900. Dincolo de Amaradia, Teiul se întindea până la pârâul Zlasti, în al cărui deal mulți dintre Horhoieni — precum Horhoianu zis „Țeauca” sau Horhoianu zis „Ion al Țincăi” — aveau teren cu viță-de-vie.

Ramurile „Bălanilor”, „Ai lui Fiță” și „Ai lui Ciungu” aveau terenuri cu vii în dealul vecin, numit Cornea —nume luat după boierul Cornea Brăiloiu, vel-paharnic la Curtea Domnească de la Târgoviște, stăpân al acestor pământuri pe la 1693. Faptul că boierul Cornea Brăiloiu,un boier de rang înalt la curtea domnească, se interesa de podgoriile din Bălănești spune multe despre calitatea vinului de aici, confirmată și la Expoziția Agricolă Mondială – Paris 1900, unde învățătorul Arjocianu a prezentat “Tămâioasa de Bălănești”.

Într-un act de vânzare-cumărare din 1766 apare menționat un martor pe nume Popa Ștefan — probabil nepot al strămoșului nostru. În acea vreme, oamenii își păstrau vinul în pivnițele din dealul Cornea. Boierii din Tg-Jiu veneau aici, sus pe deal, cu trăsura urmând drumul ce lega Zlastiul și Cornea de drumul județean Târgu-Jiu – Scoarța. Una dintre aceste pivnițe, adusă de părinții mei mei de pe dealul Zlaști, stă și astăzi în curtea casei părintești din Bălănești mărturie a acelor vremi demult trecute.

Străbunicul Ștefan și bunicul Mihai își petreceau verile și toamnele la pivnița de la Cornea, fiind ocupati cu îngrijirea viei și a pomilor fructiferi. Din rodul acestor osteneli, bunicul Mihai — zis și Mihalache — a reușit să-și întrețină familia și să-l ajute pe tatăl meu să urmeze liceul din Târgu-Jiu. Bunica vindea în piață struguri și ouă pentru a-i cumpăra tatălui meu cele necesare pentru scoala.

Tata, elev silitor din fire, a fost remarcat de directorul școlii și chemat să-i ajute la lecții pe copiii doctorului Hașnaș. A locuit în condiții grele și, din pricina igrasiei, a căpătat astm bronșic. Doctorul Hașnaș, impresionat de sârguința și suferința lui, i-a oferit tratament și grijă părintească.

În timpul războiului din 1916, când trupele germane au pătruns prin munții Gorjului, panica a cuprins satul. Bunicul Mihai și-a luat cei șase copii, alături de cei patru ai fratelui său Constantin, căzut pe frontul de pe Valea Jiului, și s-au refugiat în pivnița de la Cornea. Cu carul tras de boi au trecut peste dealuri, dormind sub cerul liber sau adăpostiți de peretii unei pivnițe. Au ajuns la Budieni, în casa sorei bunicului pe nume Ecaterina, casă pe care au gasit-o părăsită. Au îndurat acolo spaima unor lupte grele intre armatele din apropiere, lipsuri, copii mici, plânsete, frig și frica. Bunica povestea cu lacrimi în ochi cum treceau obuzele în apropiere casei. Când au hotărât să se întoarcă acasă, și-au găsit gospodăria devastată. Nemții, cu toate că s-au arătat respectuoși, au impus sate întregi la contribuții pentru intretinere armatei.

Cu multa trudă și dârzenie, bunicii mei au crescut copii și i-au ajutat pe nepoții, din partea fratelui Constantin, mort pe front, rămași orfani. Din strugurii și vinul din dealul Cornea, bunicul Mihai a strâns bănuți pentru școala tatălui meu. Ajuns învățător, tata a purtat mai departe făclia învățăturii, sprijinindu-și frații, mai ales pe cel mai mic, Anghel, care a ajuns la facultate în București.

Strămoșii mei își dorm acum somnul de veci în cimitirul de la Inoasa. Pe la 1900, Horhoienii au ridicat o biserică cu hramul Sfânta Treime, nu departe de casa bunicilor în “Teiul Horhoienilor”. A slujit acolo mai întâi preotul Boian, apoi preotul Anghel Tăscău, frate cu străbunicul meu dinspre mamă. Cutremurul din 1948 a distrus biserica, iar regimul comunist a împiedicat ridicarea celei noi.

În acel cimitir mic aflat langa biserica Sfânta Treime, lângă o clopotniță care a ramas in picioare pana astazi, odihnesc nume mari ale satului: învățătorul Arjocianu, preotul Boian, preotul Anghel Tăscău și străbunicul meu Ștefan Horhoianu, alături de soția sa Maria (Lica), fiica popii Dinu Tăscău. Bunica mea se oprea întotdeauna, după slujba de la biserica din Inoasa, să aprindă o lumânare la crucea lor, însoțită de noi nepoții si de părintele Ilie Călugăru, care stropea mormântul cu vin adus de bunica.

Crucea de piatră de la mormântul strabunicilora fost mutată la cimitirul de la Inoasa de Adrian, fiul lui Ion Horhoianu (al Licăi). Această cruce a fost ridicată de Ecaterina Popescu, sora bunicului Mihai, care a fost și nașa de cununie a părinților mei, si nasa de botez a mea, și a sorei mele. Nasa Ecaterina și soțul ei au ctitorit o biserică în Budieni și își dorm somnul de veci la cimitirul de lângă biserica cea  mare a satului Budieni.

Așa se încheie firul neamului nostru — cu povești despre trudă, credință, sacrificiu și dragoste de glie. Iar dacă Dumnezeu îmi va da zile, aceste povesti le voi purta mai departe, cu multă dragoste și recunoștință.

In imagine: În amintirea celor care ne-au daruit radacini si aripi….. O cruce veche de piatra, odihnind în iarba verde a dealului Cornea, simbol al credintei si legaturii eterne cu pamântul stramosesc.