Legile Fizicii si Gandirea lui Dumnezeu

                                            Lucrul cel mai greu de inteles despre Univers
                            este ca poate fi inteles
!
                                                   ( Albert Einstein, Cum vad Lumea)

Cu mai multi ani in urma am ajuns in America de Sud pentru o vizita de lucru la Centrul Atomic Bariloche.  A fost o experienta extraordinara. Seara paraseam camera hotelului pentru lungi plimbari pe malul lacului din vecinatate, ca sa-mi adun gandurile privind activitatea din timpul zilei si programul care urma. Dar uneori, privind cerul instelat si oglinda lacului din apropiere, imi era imposibil sa ma gandesc la altceva decat la intinderea fara sfarsit a Universului si la legile fizicii care-l guverneaza.

Cea mai minunata priveliste de aici a fost pentru mine cerul sudului in noptile fara luna. Cerul sudului este mai bogat decat al emisferei nordice, cu care sunt eu obisnuit si, este aproape lipsit de poluare luminoasa. Privelistea Caii Lactee care se intinde atat de clar  de-a lungul cerului iti da fiori si te face sa meditezi la soarta planetei noastre in imensitatea Universului. Omul si viata in general par irelevante pentru functionarea Universului.

Stand acolo, in lumina stelelor Tarii de Foc, m-am gandit cat de norocosi suntem noi, oamenii. Viata e fragila. Ea se dezvolta doar intr-un interval ingust de temperatura, intre inghet si fierbere. Ce noroc ca planeta noastra se afla exact la distanta potrivita de Soare: putin mai departe, si moartea vesnicei ierni antartice ar domni pretutindeni; putin mai aproape, si suprafata ar arde literalmente tot ce ar atinge-o.

Si la fel de evident e faptul ca depindem de Soare si de energia sa. Planeta noastra primeste de la Soare 1,99 calorii pe minut si pe centimetru patrat, exact atat cat este necesar pentru intretinerea vietii. Ne-am obisnuit cu ideea ca suntem modelati de lumea microscopica: suntem vulnerabili fata de virusi cu o lungime de o milionime de metru, iar mica molecula dublu-elicoidala de AND codifica intreaga noastra mostenire genetica.

De fapt trebuie sa fim recunoscatori pentru mult mai multe decat pentru temperatura Pamantului. Fara cantitatile potrivite de carbon, oxygen, azot si alte elemente, un climat temperat ar fi fost inutil. Dar, mai presus de toate, sunt insesi legile fizicii. Nu e nevoie decat de o mica schimbare in legile lui Newton si viata fie s-ar stinge instantaneu, fie nu ar fi aparut niciodata. Se pare ca ingerul nostru pazitor ne-a dat nu numai o planeta fertila pe care sa traim, dar a creat si regulile existenteilegile fizicii, tocmai bune pentru noi.

Orice fel de religie am impartasi, a vorbi despre legile ultime ale naturii ca despre gandirea lui Dumnezeu e o metafora irezistbila. Datorita sucesului teoriilor stiintifice in descrierea evenimentelor, majoritatea oamenilor au ajuns sa creada ca Dumnezeu a permis universului sa evolueze conform unui set de legi si nu intervine in univers pentru a incalca aceste legi. Imaginea universului, care a inceput foarte fierbinte si s-a racit pe masura ce s-a extins, este in concordanta cu toate dovezile experimentale din astofizica pe care le avem astazi. Un univers in expansiune nu exclude posibilitatea unui creator, dar introduce limitari asupra momentului cand el ar fi putut sa faca acest univers.                  

 Astazi dovezile in favoarea notiunii de Big Bang sunt coplesitoare. Folosind imaginea Big Bang-ului se poate calcula dimensiunea universului vizibil. Suntem in masura sa reconstituim in detaliu istoria universului pornind de la o stare intiala fierbinte si densa. Putem reconstitui modul prin care din aceasta stare initiala s-au format atomii, elementele, galaxiile, stelele si universul pe care il vedem astazi.

Fizicienii se straduiesc, prin cercetarile lor asupra particulelor elementare si asupra stelelor, sa descopere legi care devin din ce in ce mai coerente si mai generale. Imi place sa spun ca, studiind legile dupa care functioneaza lumea, studiem lucrarea lui Dumnezeu. Cunoscand aceste legi am putea intra in posesia cartii in care sunt scrise regulile care guverneaza stelele, muntii si tot restul universului. E firesc deci sa numim aceste legi “gandirea lui Dumnezeu“. Unul dintre cei mai influenti teologi si filozofi ai secolului XX, americanul Paul Johannes Tillich, a observant candva ca intre oamenii de stiinta numai fizicienii par sa poata vorbi fara stanjeneala despre “gandirea lui Dumnezeu”.

Primul mare pas pe calea stiintei a fost demitizarea cerului. Cunoastem cu totii personajele cheie: Copernic, care a lansat ideea ca Pamantul nu se afla in centrul Universului, Galilei, care a facut ca spusele lui Copernic sa devina plauzibile, Bruno, care a intuit ca Soarele e doar una din nenumaratele stele si Newton care a demonstrat ca aceleasi legi ale miscarii si gravitatiei se aplica atat sistemului solar cat si corpurilor de pe Pamant. Observatia lui Newton ca aceiasi lege a gravitatiei determina atat miscarea Lunii in jurul Pamantului cat si caderea unui corp pe suprafata Pamantului a fost momentul cheie.

Viata la randul ei a fost demitizata. Chimistii au demonstrat inca din secolul trecut ca nu exista nici o piedica pentru a sintetiza in laborator substantele asociate vietii. Viata este desigur un proces chimic. Ceva din constructia atomilor ii face sa se lege intre ei in cele mai bizare combinatii cum ar fi giganticile molecule de AND si ARN, sute de proteine si multe alte.

Cum se face ca legile fizicii permit structuri extraordinar de complicate cum e AND-ul, care se mentin legate fara sa se comprime, sa se desfaca in parti sau sa se distruga in vreun fel?  Intr-o oarecare masura e vorba de noroc. Mai presus de toate acestea, Charles Darwin si Alfred Russel au aratat ca minunatele insusiri ale corpurilor vii au putut evolua prin selectie naturala. Printr-o serie infinita de evenimente intamplatoare, atomii de carbon, azot, oxigen si hidrogen s-au unit pentru a constitui forme primitive de viata, care mai tarziu au evoluat  devenind protozoare, pesti, oameni. Fiintele vii prezinta variatii transmisibile ereditar-unele utile, altele nu, iar acele organisme care poseda variatii utile tind sa supravietuiasaca si sa transmita aceste caracteristici progeniturilor. Acest lucru a fost explicat pe baza structurii moleculei de ADN, care serveste drept model pentru asamblarea proteinelor din aminoacizi. Molecula de ADN are forma unei spirale duble care stocheaza informatia genetica intr-un cod bazat pe sirul de unitati chimice de-a lungul celor doua lanturi ale spiralei. Informatia genetica e transmisa atunci cand spirala dubla se desface si fiecare din cele doua lanturi asambleaza o copie a sa. Variatiile transmisibile apar atunci cand anumite accidente modifica unitatile chimice care alcatuiesc lanturile spiralei.

” Lucrul cel mai greu de inteles despre Univers este ca poate fi inteles” este unul dintre cele mai cunoscute aforisme ale lui Einstein, exprimand uimirea lui in fata faptului ca legile fizicii, pe care mintea noastra e oarecum ajustata sa le inteleaga, se aplica nu numai pe Pamant, ci si in cea mai idepartata galaxie.

Astazi, fizica moderna ne arata ca ingredientele de baza ale realitatii fizice din universul in care traim sunt cateva principii si propietati. Aceste principii si propietati sunt exprimate prin ceea ce numim particule elementare. Dar “particulele elementare” sunt cu totul diferite de orice obiecte ale experientei obisnuite, iar pentru a le intelege correct trebuie sa incepem cu principiile si propietatile.

Patru principii simple dar profunde, determina modul in care functioneaza lumea:

  1. Legile fundamentale descriu schimbarea. E util sa separam descrierea lumii in doua parti: stari si legi. Starile descriu ”ce anume exista”, iar legile descriu “cum se schimba lucrurile”. Legile fudamentale nu descriu “de ce sunt lucrurile asa cum sunt?”. Ele descriu “ce urmeaza sa se intample cu lucrurile?” si gratie celui de-al doilea si de-al treilea principiu putem face experimente pentru a raspunde la aceasta intrebare.
  2. Legile fundamentale sunt universale. Altfel spus, legile fundamentale sunt valabile pretutindeni si intotdeauna. Un aspect esential al acestui principiu este ca putem face experimente oriunde si oricand. Potrivit acestui principiu, universalitatea, vom descoperi intotdeauna aceleasi legi fundamentale.
  3. Legile fundamentale sunt locale. Acest principiu ne spune ca pentru formularea legilor, nu e nevoie sa luam in considerare intregul univers sau intreaga istorie. Comportamentul unui obiect in viitorul imediat depinde numai de conditiile curente din imediata lui vecinatate. In limbaj stiintifica, asta se numeste caracter local.
  4. Legile fundamentale sunt precise. Legile sunt precise si nu admit exceptii. Ca atare, pot fi formulate ca ecuatii matematice.

Aceste principii generale ne permit sa descriem felul in care functioneaza de fapt lumea fizica, dupa cum voi incerca sa arat in continuare.

Pe scurt aceste principii ne asigura ca, efectuand experimente, putem descoperii legi universale precise care determina modul in care se schimba lucrurile. Stiinta urmeaza sistematic si neobosit acest scop.

Actionand impreuna, cele patru principii ne ofera o strategie pentru a face descoperiri. Incepem prin a studia ce se intampla in situatii simple, precis definite, pe care le putem reproduce in mod repetat. Odata ce le stapanim pe acestea, putem incerca sa deduce ce se intampla in situatii mai complicate.

Mesajul fundamental ar trebui sa fie insa limpede: lumea fizica e construita din foarte putine tipuri de ingrediente. Mai mult, aceste ingrediente sunt ideal de simple, in sensul ca au doar cateva propietati, propietatile primare ale materiei, din care deriva toate celelalte propietati, sunt: masa, sarcina, spin. Asta e tot.

Cu totul alta e situatia obiectelor din viata de zi cu zi. Obiectele obisnuite au tot felul de propietati: dimensiuni, forme, culori, mirosuri, gusturi si multe altele. Exista, desigur, un contrast flagrant intre simplitatea ingredientelor elementare si complexitatea obiectelor pe care ele le alcatuiesc. Intr-adevar, desi e convenabil sa le numim “particule elementare”, ele nu sunt, de fapt, particule. Ingredientele noastre fundamentale nu au dimensiune sau forma intrinsece. Daca vrem sa le vizualizam, trebuie sa ne inchipuim niste puncte fara structura in care sunt concentrate masa, sarcina si spinul. In loc de “atomi si vid”, cum credea Democrit, avem spatiu-timp si propietati.

La nivel fundamental, lumea fizica arata altfel decât ne spun simturile si intuitile cu ajutorul carora ne descurcam în viata de zi cu zi. Campurile cuantice si nu particulele, sunt componentele fundamentale ale materiei in fizica moderna. Campurile produc particule. In universul in care traim campurile domnesc!

Lumea nu e alcatuita din campuri si particule, ci dintr-un singur tip de entitate, campul cuantic. Nu mai e vorba de particule care se misca in spatiu in cursul timpului, ci de campuri cuantice ale caror evenimente elementare au loc in spatiul-timp. LUMEA IN CARE TRAIM E STRANIE, DAR E SIMPLA!!

Campurile cuantice sunt componentele fundamentale din care este alcatuita lumea. Materia e compusa din atomi. Atomii sunt compusi din nuclee si atomi. Nucleele sunt compuse din protoni si neutroni. Protonii si neutronii sunt compusi din cuarci. Cuarcii si electronii sunt alcatuiti din campuri. Iar, din cate stim, campurile cuantice sunt treapta cea mai de jos pe scara naturii.

In interiorul protonilor avem cuarci si gluoni. Cuarcii au mase foarte mici, iar gluonii au mase zero. Dar ei se misca foarte repede in interiorul protonilor, astfel incat au energie. Toata aceasta energie se insumeaza. Cand energia acumulata e incapsulata intr-un obiect aflat in repaus, cum este protonul in ansamblul lui, atunci obiectul are masa m=E/c2. Asta explica aproape intreaga masa a protonilor si neutronilor, ca produs ale energiei pure. La randul ei, aproape toata masa oamenilor si a obiectelor din univers, e data de insumarea maselor protonilor si neutronilor pe care ii contine, deci produsul energiei pure.

Un camp este pur si simplu ceva ce are o valoare in fiecare punct din spatiu-timp. Aceste campuri fluctueaza rapid, fiindca obiectele cuantice sunt in mod inerent agitate. Daca intr-un anumit camp e injectata suficienta energie, prin el se propaga o unda, iar aceasta este o particula.

Dirac, Heisenberg, Pauli, Fermi si alti fizicieni au dezvoltat o teorie matematica, compatibila cu relativitatea restransa, cunoscuta sub numele de TEORIA CUANTICA A CAMPULUI, conform careia un camp este alcatuit din particule infnitezimale numite cuante ale campului si toate particulele pot fi considerate ca mici aglomerari de energie si impuls. Particulele sunt cuante ale campului. Pentru campul electromagnetic cuantele sunt fotonii.

Teoria campurilor unifica astfel cele doua propietati enigmatice si aparent contradictorii ale lumii subatomice: capacitatea atomilor si a constituientilor lor de a se comporta atat ca particule, cat si ca unde.

Intelegem ca particulele sunt manifestari ale unei realitati mai profunde. Particulele sunt avataruri ale campurilor. La un nivel mai profund, particulele sunt inlocuite de campuri. Campurile umpland spatiul s-au impus in fizica moderna ca un nou tip de ingredient in descrierea fundamentala a lumii. Campurile domnesc. E vorba de campurile cuantice. Aceleasi campuri care produc particule produc si cele patru forte cunoscute: forta electromagnetica,  forta tare, forta slaba si gravitatia.

Putem identifica cateva constante fizice care sunt incredibil de fin acordate, exact atat cat este necesar ca univesul sa existe si sa fie prielnic vietii.

1. Gravitatia. Propietatile la scara mare ale universului –marimea sa, viteza cu care creste, existena galaxiilor, a stelelor si a planetelor-sunt in principal guvernate de forta gravitatiei. Einstein a adancit intelegerea noastra asupra gravitatiei prin teoria relativitatii generale. Teoria lui Einstein a fost impulsionata de inspiratia ca gravitatia nu se deosebeste de miscarea accelerate si nu poate fi detectata intr-un lift care cade liber. Gravitatia este mult mai slaba decat fortele care guverneaza lumea microscopica. Gravitatia trebuie sa fie totusi suficient de puternica pentru a impiedica atmosfera sa se rarefieze in spatiu, asa cum poate s-a intamplat cu atmosfera Lunii. Luna a fost rupta din Pamant in urma unei coliziuni cu o alta planeta.

Este un miracol neexplicat faptul ca gravitatia e atat de slaba. Forta gravitationala dintre electroni si nucleul atomic este de zece mii de miliarde de miliarde de miliarde de miliarde de ori mai slaba decat atractia electria. Daca fortele gravitationale ar fi fost doar cu putin mai tari, universul ar fi evoluat atat de rapid incat n-ar fi fost timp ca viata inteligenta sa apara; n-ar fi putut exista decat un univers in miniatura, cu viata scurta. Nici o fiinta nu ar fi putut creste mai mare decat o insecta, si nu ar fi existat suficient timp pentru evolutia biologica. Intr-o lume imaginara cu gravitatie puternica chiar si insectele ar avea nevoie de picioare puternice care sa le sustina, iar animalele nu ar putea fi prea mari. Deci numai pentru ca gravitatia este atat de slaba in comparatie cu alte forte pot exista in universul nostru structuri mari si de viata lunga. Intr-un univers cu gravitatie mai tare galaxiile ar fi miniaturizate si stelele in loc sa sa fie larg dispersate ar fi dispuse atat de dens incat vecinii apropiati ar fi frecventi. Aceasta ar exclude de la inceput sitemele planetare stabile, deoarece orbitele ar fi perturbate de stelele care trec prin apropiere-lucru care (din fericire pentru Pamantul nostru) e improbabil sa aiba loc in sistemul nostru solar. Asadar gravitatia este forta care organizeaza cosmosul. Gravitatia joaca rolul esential in dezvoltarea universului. Atractia sa face ca materia din univers-hidrogenul, heliul si asa numita materie intunecata sa se stranga in galaxii, stele si in final planete. Dar, pentru ca aceasta sa se intample, imediat la inceputul sau, universul trebuie sa fi fost putin neomogen. Daca materia originara a universului ar fi fost uniform distribuita ea ar fi ramas in acea stare pentru totdeauna.

De fapt acum paisprezece miliarde de ani, universul a fost neomogen exact cat trebuia-daca era cu putin mai neomogen sau mai uniform nu ar fi existat galaxii, stele sau planete pe care sa se dezvolte viata. Satelitul COBE si mai apoi satelitul WMAP au gasit in radiatia Big Bang dovada ca la aproximativ 300.000 ani de la momentul creatiei, existau dea lungul universului infime variatii de densitate de ordinul unei parti la suta de mii, care au crescut cu timpul si au dat nastere in cele din urma galaxiilor pe care le vedem astazi. Acestea sunt germenii primordiali ai structurilor din prezent, galaxii, roiuri de galaxii si asa mai departe. Daca sunteti credinciosi, e ca si cum am vedea semnatura lui Dumnezeu in imaginea obtinuta cu ajutorul satelitilor COBE si WMAP. Este descoperirea secolului, daca nu chiar ce mai mare descoperire a tuturor timpurilor. Radiatia de fond din domeniul microundelor, lumina de amurg de dupa Big Bang-ul insusi, detectata de COBE si WMAP, este un mesaj direct din era cand galaxiile existau doar in faza de “embrion”. Regiuni cu densitate putin mai mare, care se dilatau mai incet decat media, erau sortite sa devina galaxii sau roiuri; altele de densitate putin mai mica, aveau sa devina spatii vide. Iar temperatura microundelor trebuia sa aiba inscrise in ea aceste fluctuatii.

2. Consatnta cosmologica.  Progresele enorme din astronomie si astrofizica au condus la o descoperire care a cazut ca un trasnet peste fizicieni, ceva atat de socant incat suntem inca ametiti in urma impactului: constanta cosmologica, introdusa initial de Einstein in ecuatiile sale pentru a contracara atractia gravitationala (si pe care mai tarziu o respinge), chiar exista cu adevarat.

Constanta cosmologica reprezinta o respingere gravitationala suplimentara, un fel de antigravitatie, care se credea ca e total absenta in lumea noastra reala. Faptul ca nu e absenta si ca e fin reglata este un mare miracol pentru fizicieni.

Se pare ca legile fizicii au fost reglate cu finete pentru a mentine constanta cosmologica exact cat trebuie pentru a nu fi un pericol mortal pentru formarea vietii in unives. Si aceasta, deoarece diferentele de densitate (neomogenitatile) in universul timpuriu au fost initial atat de mici (variatile de densitate erau de 100000 de ori mai mici decat densitatea insasi), incat chiar si o foarte mica respingere putea sa inverseze tendinta de crestere necesara pentru a forma galaxiile. In acel moment hidrogenul si heliul care alcatuiau masa universului se raspandeau peste tot intr-o distributie aproape perfect uniforma sau omogena. 

Fizicianul Steve Weinberg, laureat Premiul Nobel, a calculat ca daca constanta cosmologica ar fi mai mare doar cu un ordin sau doua de marime, nici o galaxie, stea sau planeta nu s-ar fi putut forma din materia primordiala (hidrogen, heliu) a universului timpuriu. Simetria perfecta a unui univers exact sferic si perfect omogen s-ar fi mentinut la nesfarsit si diferentele foarte mici de densitate (neomogenitatile) din univers timpuriu nu ar fi putut creste pentru a forma galaxi, stele si planete. Dar in privinta constantei cosmologice, lucrurile par si mai ciudate.

O accelerare a expansiunii cosmice implica un fapt deosebit si neasteptat privind spatiul insusi: ar trebui sa existe o forta suplimentara care sa produca o” repulsie cosmica” chiar si in vid. In mod obisnuit ne imaginam ca vidul nu contine “nimic”.  Totusi, spatial gol nu e deloc simplu. Toate tipurile de particule se gasesc in el in stare latenta. Orice particulara, impreuna cu antiparticula sa, pot fi create printr-o concentrare convenabila de energie. Cand combinam teoria particulelor elementare cu teoria gravitatiei, descoperim spectrul unei constante cosmologice suficient de mari incat nu numai ca ar distruge galaxiile, stelele si planetele, ci chiar protonii si neutronii, cu exceptia unei coincidente. Care este aceasta? Ca diversi bosoni, fermioni, mase si constante de cuplaj care intra in calculul energiei vidului sa conspire astfel incat sa anuleze primele 119 cifre zecimale ale constantei cosmologice. Dar ce mecanism natural ar putea explica vreodata o astfel de situatie improbabila? Sunt oare legile fizicii in echilibru pe o muchie de cutit, incredibil de ascutita, si daca e asa, de ce ? Aceasta este o mare intrebare pentru fizicieni? Din ratiuni de neinteles constanta cosmologica este acordata fin intr-un grad uimitor! Acest fapt ii face pe unii oameni sa traga concluzia ca universul trebuie sa fie rezultatul unui plan divin. Constanta cosmologica poate fi sursa tuturor actiunilor de echilibrare, dar exista multe conditii suplimentare delicate care par doar niste coincidente fantastic de norocoase.

Asadar un mister fundamental: de ce se dilata inca universul dupa mai mult de zece miliarde de ani? Pare surprinzator faptul ca universul nostru a fost initiat cu un impuls foarte bine reglat, aproape exact cat era necesar pentru a echilibra tendinta gravitatiei de al incetini.

 3. Constanta structurii fine. Constantele fizice sunt in general de doua tipuri: unele care au o unitate adecvata asociata cu ele si altele care sunt adimensionale. Fizicienii au estimat ca valorile constantelor fundamentale au un reglaj foarte fin. In acest sens, constanta structurii fine nu este diferita. Constanta structurii fine este adimensionala si este exprimata printr-un numar, care este egal cu aproximativ 1/137. Constanta structurii fine, care determina intensitatea fortelor electrice dintre particulele incarcate electric, este fin reglata la 0,007297351 si nu alt numar Orice abatere minora a valorii sale numerice ar fi rezultat intr-un univers, cu mult diferit fata de cum este in prezent. Daca s-ar modifica doar cu cateva procente valoarea sa, n-ar fi existat nici carbon nici viata.

Printre consecintele pe care le-ar fi putut avea se pot enumera si urmatoarele: dimensiunea atomica ar fi fost modificata, sistemele stelare si procesele lor ar fi functionat destul de diferit si, posibil, nu ar fi existat o viata inteligenta prezenta.

Constanta structurii fine este unul dintre parametrii importanti ai universului nostru, deoarece descrie puterea uneia dintre cele patru forte fundamentale care compun universul nostru si este, de asemenea, o caracteristica principala a teoriei campului unificat. Puterea acestei forte defineste exact modul in care electronul interactioneaza prin intermediul fortei electromagnetice si comportamentul sau in interiorul si in afara atomului si, prin urmare, este o baza fundamentala pentru comportamentul si proprietatile materiei.

4. Interactia tare si efectele ei. Combustibili obisnuiti cum e benzina si chiar cei explozivi cum e TNT, elibereaza doar aproximativ o miliardime din “energia de repaus “ a substantei respective. Aceste materiale implica reactii chimice care lasa nucleele atomice neschimbate si doar regrupeaza orbitele electronilor si legaturile dintre atomi. Energia fuziunii nucleare este insa de temut deoarece e de milioane de ori mai eficienta decat orice explozie chimica. Nucleul atomului de heliu cantareste 99,3 procente din masa celor doi protoni si doi neutroni care se unesc pentru al formaRestul de 0,7 procente este eliberat mai ales sub forma de caldura. Asadar combustibilul care produce energia Soarelui-hidrogenul gazos din miezul sau-transforma 0,007 din masa sa in energie atunci cand fuzioneaza formand heliu. Acest numar 0.007 este in fond ceea ce determina cat de mult pot trai stelele. Transmutatiile ulterioare de la heliu pana la fier elibereaza doar o fractiune de 0.01 din aceasta energie. Stadiile tarzi din viata unei stele sunt de aceea relativ scurte. Cantitatea de energie eliberata atunci cand atomii simpli sufera fuziunea nucleara depinde de taria fortelor care “lipesc” ingredientii nucleului atomic. Fizicienii numesc aceasta forta “interactia tare”. Deorece forta tare actioneaza numai pe distante scurte, ea este mai putin eficienta in nucleele mai mari si mai grele: acesta e motivul pentru care nucleele mai grele decat fierul sunt legate mai putin strans si nu invers. Fortele nucleare sunt cruciale, dar cat de mult conteaza intensitatea lor? Ce s-ar schimba daca acest numar ar fi, de pilda, 0,006 sau 0,008 in loc sa fie 0,007? Daca ar fi mai mic ( adica 0.006) hidrogenul ar fi un combustibil mai putin eficace, iar Soarele si stelele nu ar trai atat de mult. Dar exista si efecte delicate foarte sensibile fata de acest numar si care privesc procesul de sinteza care transforma hidrogenul in restul elementelor din tabelul periodic. Prima veriga cruciala din lant –crearea heliului din hidrogen-depinde foarte fin de intensitatea fortei nucleare de “interactie tare”. Un nucleu de heliu contine doi protoni, dar contine de asemenea si doi neutroni. In loc ca cele patru particule sa se uneasca dintr-o data, nucleul de heliu este construit in etape, prin intermediul deuteriului (hidrogenul greu), care contine un proton si un neutron. Daca “lipiciul nuclear” ar fi mai slab, astfel incat ar fi 0,006 in loc de 0,007, un proton nu s-ar putea lega de un neutron, iar deuteriul nu ar fi stabil. Atunci drumul spre formarea heliului ar fi inchis. Am avea un univers simplu, compus din hidrogen, al carui atom consta dintr-un proton in jurul caruia se invarte un electron, si chimia nu ar exista. La prima vedere am putea deduce din acest rationament ca o forta nucleara mai tare ar fi fost avantajoasa pentru viata, facand fuziunea nucleara mai eficienta. Totusi daca acest numar ar fi depasit valoarea de 0,008, noi nu am fi putut exista, deoarece hidrogenul nu ar fi supravietuit Big Bang-ului. In universul nostru real, doi protoni se resping atat de puternic incat forta nucleara de interactie tare nu i-ar putea lega impreuna fara ajutorul unuia sau a doi neutroni (care maresc cleiul nuclear, dar, fiind neincarcati electric, nu exercita o respingere electrica suplimentara). Daca acest numar ar fi fost 0,008 atunci doi protoni ar fi putut sa se lege in mod direct. Aceasta s-ar fi intamplat cu usurinta in universul timpuriu, astfel ca nu ar mai fi ramas hidrogen care sa furnizeze combustibil steleleor obisnuite, iar apa nu ar fi existat niciodatar. Asadar un univers cu o chimie complexa cere ca acest numar sa fie cuprins in intervalul 0,006-0,008.

5. Materia intunecata. In ulimii ani fizicienii au inteles ca in univers exista mult mai multa materie decat cea pe care o vedem efectiv. Aceasta materie nevazuta nu emite lumina, fapt pentru care a fost numita “materie intunecata”. Materia care emite lumina –galaxiile, stelele si norii de gaz incandescent- reprezinta doar o fractiune mica si atipica din ceea ce exista in realitate. Cea mai mare parte a materiei din univers nu emite lumina, nici radiatie (caldura), nici unde radio, nici orice tip de radiatie, si in consecinta este efectiv greu de detectat. Atomii din care este format corpul nostru si cei care alcatuiesc toate stelele si planetele din univers sunt simpli constituenti infimi ai unui univers a carui structura pe scara mare e controlata de o substanta foarte diferita (si invizibila)-materia intunecata. Atomii din care este format corpul nostru si cei care alcatuiesc toate stelele si planetele din univers sunt simpli constituenti infimi ai unui univers a carui structura pe scara mare e controlata de o substanta foarte diferita (si invizibila). Vedem, prin analogie, numai spuma alba de pe coama valurilor, nu si valurile masive ca atare.Trebuie sa ne privim habitatul ca pe un loc  format in principal dintr-un material necunoscut si care pentru fizicieni reprezinta in prezent o mare, foarte mare provocare.

Probele privind existenta materiei intunecate sunt acum de necontestat. Modul in care se misca stelele de la marginea galaxiei sugereaza ca ceva invizibil trebuie sa exercite o atractie gravitationala asupra lor. Daca nu ar exista o mare cantitate de materie intunecata, galaxiile nu ar fi stabile, ci s-ar dezagrega. Miscarile interne din interiorul galaxiilor si roiurilor sunt mici in comparatie cu viteza luminii, deci nu exista complicatii relativiste; deci putem folosi,  pentru a demonstra existenta materiei intunecate, doar legea inversului la patrat a lui Newton, care ne spune ca daca ne mutam la o distanta dubla fata de un corp, forta devine de partu ori mai mica. Tinand cont de echilibrul dintre efectul gravitatiei exercitate de materia intunecata, care tinde sa le traga spre interior stelele aflate in miscare si efectul centrifug al miscarii, putem (cunoscand viteza miscarii de rotatie a stelelor de la marginea galaxiei) estima usor masa materiei intunecate. Exista si alte dovezi evidente privind abundenta materiei intunecate. Telescopul Hubble a inregistrat imagini spectaculoase ale unor roiuri de galaxii aflate la o distanta de circa un miliard de ani lumina. Imaginile arata o multime de linii si arce palide: fiecare este o galaxie indepartata, de cateva ori mai departata decat roiul insusi, a carui imagine apare ca si cum ar fi fost vazuta printr-o lentila care produce distorsiuni. Roiul actioneaza ca o lentila care focalizeaza lumina ce o strabate. Astofizicienii au calculat, folosind ecuatiile relativitivitatii generale elaborate de Einstein, ca galaxiile vizibile din roi adunate la un loc, nu sunt suficient de grele pentru a produce o distorsiune atat de mare. Pentru a devia lumina venita de la galaxiile indepartate atat de mult, si a produce o distorsiune atat mare, roiul trebuie sa contina de zece ori mai multa masa decat vedem. Descoperim astfel ca materia intunecata reprezinta de sase ori mai multa materie decat cea pe care o vedem. Materia care emite lumina –galaxiile, stelele si norii de gaz incandescent- reprezinta doar o fractiune mica si atipica din ceea ce exista in realitate. Cea mai mare parte a materiei din univers nu emite lumina, nici caldura infrarosie, nici unde radio, nici orice tip de radiatie, si in consecinta este efectiv greu de detectat. Aceste uriase lentile naturale ofera un adevarat cadou astrofizicienilor interesati sa afle cum evolueaza galaxiile, deoarece fac vizibile galaxii foarte indepartate, care altfel ar fi palide pentru a fi vazute.

6. Densitatea critica. Una din intrebarile pe care si le pun fizicienii cosmologi este daca universul va continua sa se dilate la nesfarsit? Se vor indeparta si mai mult de noi galaxiile aflate la mare distanta, sau aceste miscari s-ar putea in cele din urma inversa, astfel incat intregul univers sa se comprime din nou printr-o uriasa implozie? Raspunsul depinde de “competitia” dintre gravitatie si energia de expansiune; de cat de multa materie exercita o atractie gravitationala. Viteza de expansiune initiala pare sa fi fost reglata foarte fin. Universul se va contracta din nou- gravitatia invingand in cele din urma expansiunea- daca densitatea materiei din univers depaseste o anumita valoare critica care calculata este de aproximativ cinci atomi in fiecare metru cub. Aceasta valoare nu pare ridicata si poate fi considerate mai apropiata de vidul perfect. Dar universul pare in realitate sa fie chiar si mai gol daca nu luam in calcul material intunecata. Daca toate stelele ar fi desfacute si atomii lor (1078 atomi in tot universul observabil) ar fi imprastiati uniform in univers, am obtine doar un atom la fiecare zece metrii cubi de univers. Exista aproximativ tot atat de multi atomi sub forma gazului raspandit in spatial intergalactic. Astfel in total avem 0,2 atomi pe metru cub, de douazeci si cinci de ori mai putin decat densitatea critica de cinci atomi pe metru cub, care ar fi necesara pentru ca gravitatia sa opreasca expansiunea cosmica, prevestind astfel o expansiune perpetua. Dar nu trebuie sa ne grabim sa tragem o astfel de concluzie

Asadar un mister fundamentalde ce se dilata inca universul dupa mai mult de zece miliarde de ani? Pare surprinzator faptul ca universul nostru a fost initiat cu un impuls foarte bine reglat, aproape exact cat era necesar pentru a echilibra tendinta gravitatiei de al incetini. In acest caz precizia ceruta e uluitoare. E ca si cum am sta in fundul unui put si am aruca in sus cu o piatra astfel incat sa se opreasca exact la gura putului (iata o problema buna pt elevii de liceu).  

7. Numarul de dimensiuni spatiale ale lumii in care traim.Un alt numar crucial, dealtfel cunoscut de secole, este privit acum intr-o noua perspectiva. El reprezinta numarul de dimensiuni spatiale ale lumii in care traim si care are valoarea trei. Viata nu ar fi putut exista daca acest numar ar fi fost egal cu doi sau cu patru. Timpul este cea de-a patra dimensiune, dar el este diferit de celelalte prin faptul ca are o sageata propie; ne miscam numai spre viitor. In apropierea gaurilor negre spatiul este atat de deformat incat lumina se propaga in cerc, iar timpul sta pe loc. O consecinta a lumii tridimensionale este faptul ca forte ca gravitatia si electricitatea se supun legii inversului la patrat, conform careaia forta produsa de o masa sau de o sarcina electrica este de patru ori mai slaba daca distanta se dubleaza. Dupa cum a inteles Newton, traiectorile planetelor sunt controlate de un echilibru intre efectul gravitatiei, care tinde sa le traga spre interior si efectul centrifug al miscarii. Orbitele din sistemul solar sunt stabile, in sensul ca o mica schimbare in viteza planetei ii perturba doar putin orbita. Aceasta stabilitate s-ar pierde daca gravitatia ar scadea proportional cu cubul distantei in loc sa varieze cu patratul distantei. In aceasta situatie o planeta in miscare de rotatie care ar fi incetinita chiar si numai putin ar plonja din ce in ce mai repede catre Soare, in loc sa treaca usor pe o orbita mai mica, deoarece forta invers proportional cu distanta la cub isi mareste mult intensitatea cand se apropie de centru. Invers, o planeta in rotatie care si-ar mari putin viteza ar iesi rapid pe o spirala spre exterior, in intuneric. Din motive similare, atomii ar fi fost imposibil sa existe intr-un univers guvernat de o lege a fortei invers proportionala cu cubul distantei, deoarece nu ar fi existat orbite stabile pt electroni. Am putea atunci trai intr-o lume cu mai putin de trei dimensiuni? Desigur nu. Un prim argument biologic este ca intr-o “lume plata” cu doua dimensiuni e imposibil ca o vietate sa fie strabatuta de un canal (un tub digestiv, de pilda), fara a o diviza in doua.

Exista deci un reglaj foarte fin al naturii si care este extrem de improbabil. Pentru fizicieni acest reglaj constituie o enigma fantastica. Acesta e unul dintre cele mai mari mistere ale naturii. Este doar un noroc? Este un plan inteligent si binevoitor? Este el la urma urmei un subiect pentru stiinta, sau pentru metafizica, sau pentru religie? 

Raspunsul la astfel de intrebari a starnit pasiunile fizicienilor dar a condus si la o controversa care a patruns chiar si in discursul politic despre plan si creationism. De o parte sunt oamenii care sunt convinsi ca lumea trebuie sa fi fost creata sau proiectata de un agent inteligent  avand intentii binevoitoare. De cealalta parte sunt cei de tip pragmatic, stiintific, care sunt siguri ca universul este produsul legilor impersonale, dezinteresate ale fizicii. Prin primul grup nu inteleg doar partizanii Bibliei care cred ca lumea a fost creata acum sase mii de ani si sunt gata sa se bata pentru asta. Eu vorbesc de oameni inteligenti si seriosi, care privesc in jurul lor si nu pot sa creada ca doar hazardul a facut ca lumea sa fie atat de prielnica pentru fiintele umane.

Partizanii planului inteligent sustin in general ca e de necrezut ca un lucru atat de complex, cum e sistemul vizual al omului, sa fi putut evolua prin procese aleatoare. Dar biologii sunt inarmati cu un instrument foarte puternic-principiul selectiei naturale, a carui forta explicativa este atat de mare incat toti biologii cred ca dovezile atarna greu in favoarea lui Darwin. Asadar miracolul ochiului e doar un miracol aparent.

In fond controversa despre care e vorba nu este intre stiinta si crationism sau religie ci o controversa intre doau grupari militante ale stiintei. Pe de o parte sunt cei care cred ca legile naturii ale fizicii sunt determinate de relatii matematice, care prin intamplare ajung sa permita viata, iar pe de alta parte cei care cred ca legile fizicii au fost, intr-un anume fel, determinate de cerinta ca viata inteligenta sa fie posibila. Inversunarea si duritatea controversei s-au cristalizat in jurul unui singur concept-principiul antropic, un principiu ipotetic, o idee naiva, care spune ca lumea este fin reglata astfel incat noi sa putem fi aici s-o observam !

Stiinta a dovedit ca lumea este cu mult mai veche decat cei sase mii de ani atribuiti de Biblie, si ca noi si noi specii de vietuitoare au aparut si au evoluat de-a lungul timpului. Aceste fapte sunt acum bine stabilite si nici un om cu oarecare educatie stiintifica nu s-ar indoi de varsta inaintata a Pamantului sau de realitatea evolutiei. Cei care critica teoria evolutiei sustin ca aceasta e incompatibila cu religia si cu existenta lui Dumnezeu si ii ia la rost pe oamenii de stiinta care neaga acest lucru. Incompatibilitatea dintre teoria moderna a evolutiei si credinta intr-un Dumnezeu implicat activ nu mi se pare a fi una de ordin logic. Ne putem inchipui ca Dumnezeu a stabilit legile naturii si a pus in functiune mecanismul evolutiei cu intentia ca prin selectie naturala tu si cu mine sa aparem candva.

La urma urmei religia nu a aparut in mintile celor care vorbeau de cauze prime atotcunoascatoare, ci in inimile celor care tanjeau dupa interventia permanenta a unui Dumnezeu implicat activ. In America si in multe state din Europa manualele liceelor nu numai ca au dreptul dar sunt obligate sa prezinte teoria moderna a evolutieifara nici un fel de aberatii despre creationism. Mintile multor oameni din zilele noastre sunt bantuite de tot felul de conceptii false si irationale, de la superstitii relativ inofensive cum e astrologia pana la cele mai nocive ideologii.

Biserica Catolica a facut o mare greseala cu Galilei cand a incercat sa supuna legii bisericesti o problema de stiinta, declarand ca Soarele se misca in jurul Pamantului si nu invers. Cu ceva timp in urma, dupa mai multe secole, ea a hotarat sa invite fizicieni cu care sa se consulte in probleme de astrofizica si cosmologie in cadrul unei o conferinte organizata de iezuiti la Vatican. La conferinta a participat si celebrul fizician Stephen Hawking care a pus in discutie si problema starii initiale a universului. La sfarsitul conferintei participantii au avut o intalnire cu Papa. El le-a spus ca e bine sa studieze evolutia universului dupa Big Bang, dar nu ar trebui sa faca cercetari in ceea ce priveste Big Bang-ul insusi, deoarece acela a fost momentul Creatiei si deci lucrul Domnului. De fapt, inca din 1952 Vaticanul a imbratisat reprezentarea Universului in expansiune dupa Big Bang, ca pe intelegerea fireasca a ideii crestine de creatie din nimic.

Procesul lui Galilei in fata Inchizitiei si pedeapsa care i-a urmat reprezinta una dintre cele mai intunecate episoade din istoria stiintei, triumful irationalului asupra logicii. ”Nu ma simt obligat sa cred ca acelasi Dumnezeu care ne-a inzestrat cu judecata, ratiune si intelect a vrut ca noi sa renuntam sa ne folosim de ele”, a spus Galilei in timpul procesului de la Vatican. Succesul lui Galilei ca savant s-a datorat nu numai inteligentei sale iesite din comun, dar si imensei cureozitati cu care privea el lumea si tot ce-l inconjura. Ajunsese la concluzia ca savantii erau cei mai in masura sa-si spuna parerea despre lumea materiala, in vreme ce teologii erau cei mai in masura sa vorbeasca despre lumea spirituala si despre felul in care trebuie sa traim in lumea materiala. Odata cu publicarea in 1638 a lucrarii “Discorsi” a lui Galileo Galilei, a fost inaugurat noul domeniu al fizicii –dinamica- si astfel a inceput trecerea de la vechiul misticism la stiinta moderna. Ideile profunde ale dinamicii (corpuri in miscare), introduse de Galilei in jurul anului 1600 au fost dezvoltate de Newton intr-o teorie eleganta si cuprinzatoare, in marea sa carte “Principiile matematice ale filozofiei naturale”.

Teologia se bazeaza pe o experienta religioasa de tipul revelatiei, la fel cum stiinta se bazeaza pe experiment si observatie. Dar marea majoritate a adeptilor religiilor lumii nu se bazeaza pe experienta religioasa proprie, ci pe revelatii care se presupune ca au fost traite de altii. Revelatile in general nu converg spre o intelegere larg acceptata, in timp ce experimentele si observatiile a mii de oameni de stiinta converg spre o intelegere satisfacatoare a realitatii fizice.

Desigur invataturile experientei religioase ne pot aduce multa alinare, spre deosebire de perspectiva abstracta si impersonala le care ajungem prin cercetarea stiintifica. Spre deosebire de stiinta, experienta religioasa poate sugera ca viata noastra are un sens, ca avem un rol de jucat in marea drama cosmica a pacatului si a mantuirii, si ne promite un fel de continuare dupa moarte. Tocmai din aceste motive invataturile experientei religioase par profund marcate de pecetea dorintelor noastre.

Multe aspecte, odiniora misterioase, ale fiintelor vii, cum ar fi felul in care isi obtin energia (metabolism), se reproduc (ereditate), si percep mediul inconjurator (perceptie), le putem acum intelege pornind de la elementele de baza. Caci noi intelegem acum in detaliu felul in care moleculele, iar in ultima instanta, cuarcii, gluonii, electronii si fotonii-reusesc sa infaptuiasca toate astea. Sunt lucruri complicate pe care materia le poate face urmand legile fizicii. Dovezile sunt complesitoare si indiscutabile. Nu e onest sa le negi. E o prostie sa le ignori. Mintea, in toate aspectele ei, nu este decat comportamentul unui vast ansamblu de de celule nervoase si molecule asociate lor. Nimeni n-a descoperit vreodata in organismele biologice o putere mentala seperata de evenimentele fizice conventionale din corpul si creierul lor. Desi n-am ajuns inca la o intelegere deplina a felului in care funtioneaza mintea noastra, fizicienii si biologii, prin mii de experimente fine si precise,     n-au trebuit sa faca vreodata concesii opiniei altora.

Scopul final al stiintei este de a da o singura teorie care sa descrie intregul univers. Totusi in realitate abordarea urmata de majoritatea oamenilor de stiinta este de a divide problema in doua parti. In prima parte exista legi ale fizicii care ne spun cum se modifica universul in timp. Daca stim cum este universul la un moment dat, aceste legi ne spun cum va arata in orice moment ulterior. In cea dea doua parte exista problema starii initiale a universului. Unii oameni cred ca stiinta trebuie sa se concentreze numai asupra primei parti-legile care ne spun cum se modifica universul in timp; ei privesc problema starii initiale (a doua parte a problemei) ca pe o chestiune de religie. Ei ar spune ca Dumnezeu, fiind atotputernic si al carui bun gust de obicei excelent, ar fi putut pune in miscare universul in orice fel ar fi dorit. Ar putea fi asa, dar in aces caz el ar fi putut, de asemenea, sa-l faca sa evolueze intr-un mod complet arbitrar. Totusi se pare ca a ales sa-l faca sa evolueze intr-un mod foarte regulat, conform anumitor legi din fizica. Prin urmare, pare tot asa de rezonabil sa se presupuna ca exista legi care guverneaza si starea initiala, asa cum a sustinut si celebrul fizician Hawking in conferinta organizata de iezuiti la Vatican. Ideea ca spatiul si timpul pot forma o suprafata inchisa fara limite are de asemenea implicatii profunde pentru rolul lui Dumnezeu in problemele universului.

Se pare ca ingerul nostru pazitor ne-a dat nu numai o planeta fertila pe care sa traim, dar a creat si regulile existentei-legile fizicii. Legile fizicii care au fost descoperite in secolul XX sunt foarte exacte si utile, dar originea lor ramane un mister. Va fi foarte important sa avem o idee clara privind natura acestor legi, inainte de a putea incepe sa ne intrebam de ce exista legi. Cand fizicienii se angajaza in studiul universului ei tind sa ia de bun faptul ca legile fizicii sunt aceleasi peste tot in univers si ca toate constantele din fizica sunt absolut constante si cu adevarat aceleasi in orice parte a universului observat. Dovezi experimentale sugereaza acest lucru. Astofizicienii studiaza in mod curent lumina provenind de la atomii stelelor indepartate si izoleaza liniile spectrale emise sau absorbite de atomi aflati la foarte mare distanta. Relatiile dintre liniile spectrale individuale sunt complicate dar sunt intotdeauna aceleasi, indiferent de unde si de cand provine lumina. Deci, avem dovezi excelente ca legile fizicii sunt aceleasi in toate partile universului.

Legile fizicii incep cu o lista de particule elementare cum sunt electronii, cuarcii si fotonii, fiecare cu propietati specifice cum sunt masa si sarcina electrica. Acestea sunt particule din care sunt construite toate celelalte lucruri. Nimeni nu stie de ce lista este exact aceasta sau de ce propietatile acestor particule sunt asa cum sunt. Daca eliminam oricare din aceste particule (electronii, cuarcii sau fotonii) sau doar schimbam putin propietatile lor, chimia conventionala se prabuseste. Conform interpretarii reductioniste a fizicii particulelor elementare, toate fenomenele din natura –corpuri solide, lichide, gaze, materia vie, ca si cea lipsita de viata-se reduc la interactiile si ciocnirile permanente ale electronilor, fotonilor si nucleelor.

Legile fizicii, asa cum le cunoastem, sunt tocmai bune pentru noi, pentru existenta vietii. Se pare ca universul in care traim este foarte special. Pentru ca un univers sa dainuie miliarde de ani si sa contina ingredientele necesare vietii, este nevoie sa fie indeplinite anumite conditii: masele particulelor elementare si intensitatile fortelor fundamentale trebuie ajustate fin la valori apropiate de cele pe care le observam in prezent. Daca acesti parametrii ar fi in afara unor limite destul de inguste, universul nu ar fi prielnic vietii.

Este acest reglaj o simpla coincidenta? Sau este prevederea unui Creator binefacator? Parerea fizicienilor: nici una, nici alta. S-ar putea foarte bine sa existe o infinitate de universuri in care aceste constante fizice sa fie diferite. Noi am putea aparea (si ne aflam in mod firesc) doar intr-un univers cu combinatia de numere corecta pentru viata noastra. Nu trebuie sa fim surprinsi ca, in universul nostru, numerele par acordate in mod providential, oricum nu mai mult decat ne surprinde faptul ca ne aflam pe o planeta destul de speciala, a carei gravitatie poate retine atmosfera, unde temperature permite existenta apei si care se roteste in jurul unei stele stabile si cu viata lunga.

Exista deci un reglaj foarte fin al naturii si care este extrem de improbabil. Pentru fizicieni acest reglaj constituie o enigma fantastica. Acesta e unul dintre cele mai mari mistere ale naturii. Este doar un noroc? Este un plan inteligent si binevoitor? Este el la urma urmei un subiect pentru stiinta, sau pentru metafizica, sau pentru religie? 

Ideea de principiu antropic a aparut din observatia ca legile naturii par surprinzator de bine potrivite pentru existenta vietii. Astfel, controversa sa cristalizat in jurul unui singur concept-principiul antropic, un principiu ipotetic care spune ca lumea este fin reglata astfel incat noi sa putem fi aici ca s-o observam. Se pune astfel o problema stiintifica legitima:dearece se pare ca exista mai multe seturi consistente de legi, de ce legile naturii sunt reglate asa de fin incat parametrii se incadreaza in domeniile inguste cerute de existenta vietii? De ce universul are toate caracteristicile care sugereaza ca a fost astfel conceput astfel incat formele de viata sa poata exista? Aceasta este ce am putea numi principiul antropic. Aceasta problema a framantat oamenii de stiinta si in acelasi timp i-a incurajat pe cei care prefera falsul confort al unui mit creationist.

Fizicienii cred cu tarie ca stiinta trebuie sa ofere explicatii care sa nu implice agenti supranaturali. Daca exista diferite posibile legi consistente ale naturii dar nu avem un cadru in care sa le unificam, atunci sunt cu putinta doua raspunsuri la problema antropica. Primul ar fi ca suntem intr-adevar norocosi ca avem un astfel de univers. Al doilea spune ca oricare ar fi acea entitate care a stabilit legile a procedat astfel pentru ca viata sa apara. In acest caz avem un argument in favoarea religiei. Sa observam ca acest argument este valabil numai daca nu exista nici o cale de a explica felul in care au putut fi alese legile fizicii, exceptand invocarea actiunii unei entitati din afara universului nostru.

Principiul antropic ofera un fel de explicatie pentru multe din relatiile numerice remarcabile care sunt observate intre parametrii fizici-numere acordate fin. Totusi, principiu nu este complet satisfacator. Explicatia sa nu tine seama de toate regiunile universului. De exemplu, sistemul nostru solar e desigur o conditie prealabila pentru existenta noastra, ca si prezenta unei generatii mai vechi de stele vecine in care elementele grele sa se fi format prin sinteza nucleara. Este posibil sa fi fost necesara si intreaga noastra galaxie. In schimb, nu pare sa fi fost deloc necesare ale galaxii, darmite milioane si milioane de galaxii pe care le vedem distribuite aproape uniform in universul observabil. Aceasta omogenitate la scara mare a universului face foarte greu de crezut ca structura sa poate fi determinata de ceva atat de periferic cum suntem noi oameniiniste structuri moleculare complicate numite fiinte vii de pe o planeta minora numita Terra care orbiteaza in jurul unei stele mijlocii oarecare, aflata in suburbia indepartata a unei galaxii spirale tipice cum e Calea Lactee.

Exista cel putin doua alernative la principiu antropic. Prima consta in aceptarea existentei unui proces care sa creeze multe universuri cu dimensiuni si geometrii diferite si de asemenea cu seturi diferite de particule elementare ce vor interactiona dupa seturi de legi diferiteDeoarece noi suntem fiinte vii, e firesc sa ne gasim intr-unul din acele universuri cu legi ospialiere pentru viata. O alta teorie poate fi formulata in legatura cu posibilitatea ca universul sa cunoasca o tranzitie fizica dintr-o faza in alta. Inainte de marea explozie s-ar putea sa fi fost o succesiune de faze diferite in care universul a avut diferite dimensiuni, seturi de particule si legi diferite. Noi ne gasim intr-o faza cu conditii prielnice vietii. Si chiar daca fiecare faza poate fi guvernata de o teorie fizica diferita, intreaga istorie a universului ar putea fi guvernata de o singura lege-teoria cuantica a gravitatiei. S-ar putea foarte bine sa existe o infinitate de universuri cu seturi de particule si legi fizice diferite. Noi am putea aparea (si ne aflam in mod firesc) doar intr-un univers cu combinatia de legi si seturi de particule corecta pentru viata noastra.

Fizicianul Hugh Everett a inteles un lucru uluitor. Analiza lui, centrata pe o lacuna in jurul careia Niels Bohr, marele maestru al mecanicii cuantice, se invartise dar pe care nu reusise sa o umple, a aratat ca o cunoastere in adevaratul sens al cuvantului a teoriei cuantice ar putea necesita o retea vasata de universuri paralele. Contributia lui Everett a fost una din primele contributii motivate matematic care sugera ca am putea face parte dintr-un multiunivers. In fond daca spatiul se intinde la infinit-afirmatie care este in concordanta cu toate obsevatiile si care face parte din modelul cosmologic sustinut de multi fizicieni si astronomi, atunci undeva (probabil foarte departe) trebuie sa existe zone in care copii ale mele si ale dumneavoastra si a tot ce ne inconjoara traiesc versiuni alternative ale realitatii de aici.

Incercarile recente de a aplica mecanica cuantica la gravitatie au scos in evidenta faptul ca desi spatiul vid obisnuit pare linistit si amorf, la fel ca suprafata oceanului vazuta de la mare inaltime, daca il privim indeaproape clocoteste de fluctuatii cuantice, asa incat se pot deschide ‘gauri de vierme” care leaga intre ele parti ale universului aflate la mare distanta in spatiu si timp. Diferitele campuri din universul nostru sunt supuse fluctuatiilor cuantice permanente care fac ca pana si spatiul absolut vid sa posede energie. Aceasta energie e observabila numai prin efectele sale gravitationale; energia de orice fel genereaza campuri gravitationale si, la randul ei, este supusa actiunii campurilor gravitationale. Fizicienii (Hawking, Hartle, Coleman) au aratat ca efectul deschideri sau inchiderii unei gauri de vierme, reprezinta pur si simplu schimbarea diferitelor constante care apar in ecuatiile ce guverneaza diferite campuri. La fel ca in interpretarea lumilor multiple din mecanica cuantica, functia de unda a universului se fragmenteaza intr-un mare numar de termeni, iar in fiecare din ei “constantele naturii” iau valori diferite, cu probabilitati diferite. Pentru noi e de bun simt faptul ca ne aflam itr-o regiune a spatiului, intr-o epoca a istoriei cosmice sau intr-un termen a functiei de unda in care “constantele “naturii se intampla sa ia valori favorabile existentei vietii inteligente. Sunt ferm convins ca fizicienii vor continua sa incerce explicarea constantelor naturii fara a recurge la argumente antropice.

Legile fizicii-o lista de particule, o lista de mase si de constante de cuplaj, precum si metodele lui Feynman constituie un instrument extrem de puternic pentru a explica universul in care ne aflam. Ele guverneaza aproape orice aspect al fizicii, chimiei si, in final al biologiei. Nu avem insa o teorie care sa ne spuna de ce modelul standard este cel corect si nu altul. Ar putea legile fizicii sa fie diferite in momente de timp si locuri foarte indepartate? Ar putea lista particulelor elementare, masele si constantele de cuplaj ssa fie diferite in alte parti ale universului pe care nu le putem oberva in present?  Daca e asa, ce guverneaza modul in care se schimba ele? Exista legi mai profunde care sa ne spuna care legi sunt posibile si care nu? Acestea sunt intrebarile cu care fizicienii se lupta acum la inceput de secol XXI.

Darwinismul poate explica creierul uman, dar caracterul particular al legilor fizicii a ramas o enigma. Chiar daca stim ca viata primitiva a fost larg raspandita, aparitia vietii inteligente ramane o problema deschisa. Intr-o procesiune extraordinara, speciile (aproape toate disparute acum) au inotat, s-au tarat sau au zburat prin biosfera Pamantului in timpul lungii sale istorii. Suntem produsul timpului si al sansei: daca evolutia s-ar derula din nou, rezultatul cu siguranta ar fi diferit. Nimic nu pare sa fi stabilit dinainte aparitia inteligentei ; de fapt, unii evolutionisti de frunte cred ca  chiar daca viata simpla ar fi larg raspandita in cosmos, inteligenta poate fi extrem de rara. Ne-am obisnuit cu ideea ca suntem modelati de lumea microscopica: suntem vulnerabili fata de virusi cu o lungime de o milionime de metru, iar mica molecula dublu-elicoidala de AND codifica intreaga noastra mostenire genetica. Si la fel de evident e faptul ca depindem de Soare si de energia sa. Planeta noastra primeste de la Soare 1,99 calorii pe minut si pe centimetru patrat, exact atat cat este necesar pentru intretinerea vietii.

Peste circa cinci miliarde de ani Soarele va muri si odata cu el Pamantul. In aproximativ acelasi timp (cu un miliard de ani mai putin sau mai mult) galaxia Andromeda, cel mai mare vecin galactic al nostru, care apartine aceluiasi roi ca si galaxia noastra si care in prezent se afla in cadere spre noi, se va izbi de Calea Lactee.

Aceste previziuni globale pe termen lung sunt demne de incredere deoarce depind de presupunerea ca fizica ce guverneaza interiorul Soarelui, precum si forta gravitatiei in stele si galaxii, vor actiona in urmatoarele cinci miliarde de ani asa cum a facut-o in decursul ultimilor cinci sau zece miliarde. Nu pot fi insa prezise prea multe detalii (care sunt mai interesante). Nu putem fi siguri ca Pamantul va fi tot cea de-a treia planeta de la Soare in urmatoarele cinci miliarde de ani, chiar si orbitele planetare pot sa se comporte “haotic” pe perioade mari de timp. Si, desigur schimbarile de pe suprafata Pamantului, in particular transformarile din ce in ce mai rapide ale biosferei produse de propria noastra specie nu pot fi prezise cu certitudine nici macar pentru o milionime din acest interval de timp.

Galaxia noastra va sfarsi cu siguranta in cinci sau sase miliarde de ani printr-o extraordinara intalnire cu galaxia Andromeda. Dar universul va continua sa se dilate la nesfarsit? Se vor indeparta si mai mult de noi galaxiile de la mare distanta? Sau aceste miscari s-ar putea in cele din urma inversa, astfel incat intregul univers sa se comprime din nou printr-o uriasa implozie? Raspunsul depinde de “competitia” dintre gravitatie si energia intunecata care intretine expansiunea universului !

Soarele nu si-a consumat inca nici jumatate din combustibil. Inaintea sa se intinde mai mult timp decat cel ce s-a scurs pe parcursul intregii evolutii biologice. Iar galaxiile vor supravietui cu mult Soarelui. Chiar daca viata ar exista acum doar pe Pamant, va fi timp destul pentru ca ea sa se raspandeasca prin galaxia noastra si dincolo de ea.

In incercarile recente de a aplica mecanica cuantica la gravitatie s-a observat ca desi spatiul vid obisnuit pare linistit si amorf, la fel ca suprafata oceanului vazuta de la mare inaltime, daca il privim indeaproape clocoteste de fluctuatii cuantice, asa incat se pot deschide“gauri de vierme” care leaga intre ele parti ale universului aflate la mare distanta in spatiu si timp.

Orice fiinte indepartate care ar putea comunica cu noi ar trebui sa cunoasca cateva concepte de matematica si logica similare cu ale noastre. Si, desigur, ar trebui totodata sa fie deschisi sa impartasasca cu noi o anume cunoastere privind particulele si fortele fundamentale care guverneaza universul. Si ei, ca si planeta lor fiind alcatuiti din atomi exact ca cei de pe Pamant ar trebui sa accepte ca cele mai importante particule sunt protonii si electronii si un electron rotindu-se in jurul unui proton formeaza un atom de hidrogen. Hidrogenul fiind cel mai raspandit element din univers. Un proton este de 1836 ori mai greu decat un electron, iar numarul” 1836 “ar avea aceiasi conotatie pentru orice “inteligenta ” capabila si motivata sa comunice cu noi. In mod evident fiintele extraterestre nu utilizeaza metrul, kilogramul sau secunda dar ar putea fi capabile sa schimbe informatii privind raportul a doua mase cum ar fi raportul maselor protonului si electronului. Dupa cum a afirmat renumitul fizician Richard Feynman, el ar putea sa le spuna prin unde radio extraterestrilor ca este “inalt cat saptesprezece miliarde de atomi de hidrogen” si ei il vor intelege !

In univers exista din belsug spatiu, timp, materie si energie. Lumea fizica ne ofera un viitor mult mai maret si mai bogat decat tot ce am cunoscut pana acum, cu conditia sa nu-l aruncam in aer. Colonizarea spatiului de catre oameni, in corpurile noastre adaptate la conditiile de pe Pamant, e un proiect extrem de dificil. Pentru a se dezvolta, corpurile noastre au nevoie de anumite conditii, intre care temperaturii intr-un interval ingust, aer continand un amestec special de molecule si lipsit de tocsine, o sursa sigura de apa si hrana, protectie fata de radiatii ultraviolete si razele cosmice. Aceste conditii exista intr-un strat foarte subtire aproape de suprafata Pamantului, dar sunt foarte rare in univers. Extinderea sferei de influenta a informatiei umane e un obiectiv mai usor de atins, mai realist, dar nu mai putin important. Dispozitivele mecanice si senzorii pe care ii trimitem in spatiu pot construi si explora in numele nostru, tinand in acelasi timp legatura cu noi.

Tehnologia informatiei cuantice, care acum se afla la granita cercetarii, va duce la construirea unor calculatoare gigantice si realizarea unor proiecte grandioase cum ar fi terraformarea planetelor aflate in vecinatatea altor stele. In prezent, in iteriorul computerelor moderne, informatia este stocata si procesata in aranjari si rearanjari ale electronilor. Pentru a reprezenta informatia, avem fie o concentratie mare a electronilor (interpretata ca 1), fie o concentratie mica (interpretata ca 0) in fiecare din milioanele de unitati minuscule               (tranzistori si condensatori) care alcatuiesc memoria RAM a calculatorului. Dezvoltarea tehnologiei cuantice va avea in vedere folosirea directiei spinilor electronilor- in sus sau in jos- in locul concentratiei lor, pentru a realiza 0 sau 1. Manevrarea directiei spinului e mai delicata decat deplasarea sarcinii electrice, dar in principiu poate fi mai rapida si mai eficienta energetic. Putem lucra de asemenea cu fotoni in loc de electroni, monitorizandu-le concentratia, culorile (lungimea de unda) sau spinul (polarizarea). Aceste platforme postchimice, bazate pe tehnologia cuantica, pot sustine expansiuna continua a inteligentei in cosmos pe termen lung si la o scara ampla.

Daca vom reusi sa supravietuim in urmatorii o mie de ani ne vom fi raspandit si pe alte planete aflate in vecinatatea altor stele. Astfel va fi mai putin posibil ca intreaga rasa umana sa fie distrusa de o calamitate ca razboiul nuclear. Ramane de vazut in ce masura sensul responsabilitatii transmis prin limbaj este suficient pentru a controla instinctul agresivitatii transmis prin ADN. In caz negativ rasa umana va constitui una dintre fundaturile selectiei naturale. Poate ca o rasa de fiinte inteligente dintr-o alta parte a galaxiei va atinge un mai bun echilibru intre responsabilitate si agresivitate. Daca aceasta este situatia, atunci ne putem astepta sa fim noi cei contactati, sau cel putin sa le detectam semnalele radio. Poate ca ei stiu de existenta noastra, dar nu doresc sa ne-o releveze pe-a lor. Tinand seama de istoria noastra, masura lor poate fi inteleapta. Pe de alta parte, fizicianul Stephen Hawking fost profesor de astrofizica la Universitatea Cambrige, sustinea ca un contact cu o civilizatie extraterestra avansata ar putea fi devastator pentru noi. Celebrul om de stiinta subliniaza ca din punct de vedere logic, este imposibil ca undeva in cele 100 milioane de galaxii ale universului sa nu existe si alte forme de viata. El da de inteles ca majoritatea formelor de viata extraterestre ar putea fi organisme de tipul microbilor sau al animalelor primitive care populau Terra cu milioane de ani in urma. Totusi, argumenteaza savantul, o parte din aceste forme de viata ar putea fi inteligente, caz in care ar reprezenta o reala amennintare pentru Terra. Trebuie doar sa ne privim pe noi insine pentru a ne da seama cum s-ar putea dezvolta formele de viata inteligente in ceva ce nu ne-am dori sa intalnim. Savantul, specialist in astrofizica, si-i imagineaza supravietuind in nave uriase dupa ce au epuizat toate resursele de pe planeta lor de origine. Intr-o atfel de situatie aceste fiinte ar deveni probabil nomade, cautand sa cucereasca si sa colonizeze planetele care le ies in cale, asa cum au procedat europenii in frunte cu Cristofor Columb atunci cand au debarcat in America.

Multe lucruri pot merge prost. Epidemiile au facut ravagii in trecut, la fel cutremurele si eruptiile vulcanice. O ciocnire nefericita cu un meteorit a dus la disparitia dinozaurilor de pe Pamant. Putem si treubuie sa atenuam astfel de pericole. Dar, doua mari pericole create de om ne ameninta in present omenirea. Tehnologia de captare a unei parti mai mari din energia solara se dezvolta rapid si e aproape sigur ca in viitorul previzibil o vom putea utiliza  pentru a sustine o economie mondiala mai prospera. Deocamdata insa e mai usor si mai convenabil sa exploatam energia solara captata cu mult timp in urma de palante si depusa in combustibilul fosil-carbune si petrol. Din pacate arderea pe scara larga a acestor combustibili elibereaza in atmosfera dioxid de carbon si alti poluanti, alterandu-i proprietatile. Atmosfera poluata pastreaza mai multa energie solara, provocand cresterea temperaturii pe Pamant.Aceasta e prima dintre crizele generate de om care ne ameninta.

        Venus planeta noastra sora, este o bijuterie a cerului instelat. In acelasi timp e si un semnal de alarma. Atmosfera ei bogata in dioxid de carbon pastreaza exterm de eficient energie solara. Temperaturile la suprafata lui Venus se apropie de460C, temperature de topire a plumbului, facand imposibila chimia complexa. Venus e mai aproape de Soare decat Pamantul, dar, daca am aseza-o pe orbita Pamantului, temperature ei tot ar fi alarmant de mare-vreo-3400 C. Pamantul nu va ajunge prea curand la fel de fierbinte, dar chiar si cateva grade in plus vor avea efecte drastice, poate chiar catastrofale. Crestera temperaturii provoaca topirea ghetii polare, radicand nivelul marilor; apar fenomene meto violente, determinate de umezeala crescuta a atmosferei; iar viata plantelor si animalelor sensibile la temperatura e afectata, punandu-le in pericol si punand in pericol rezervele noastre de hrana.

A doua amenintare generata de om este armamentul nuclear. Cand oamenii de stiinta au studiat fortele tare si slaba, au descoperit combustibili puternici bazati pe arderea nucleara, nu chimica. Aceasta a permis construirea unor bombe cu putere distructiva mult mai mare. Daca o parte semnificativa din acest arsenal ar fi folosita in razboi, milioane de oameni ar pieri in chinuri groasnice, iar centre importante ale civilizatiei ar devein deserturi nelocuibile. Progresul omenirii ar cunoaste un recul catastrofal, poate ireversibil. Binefacerile cresterii economice si cunosterii stiintifice sunt insotite si de pericole grave. Aceste pericole pot fi evitate. Nu stim daca vor si fi evitate.

O gluma prosta zice ca motivul pentru care nu am fost contactati de o civilzatie extraterestra este ca civilizatiile tind sa se autodistruga atunci cand ating stadiul nostru. Am insa destula incredere in bunul simt al oamenilor de pe Terra si cred ca putem dovedi falsitatea acestei afirmatii.

Desigur legile fizicii reprezinta o componenta pretioasa a cvilizatiei de pe planeta noastra. Marele fizician Einstein a savarsit una din cele mai mari ispravi intelectuale din toate timpurile aratandu-ne ca spatiul si timpul sunt influentate de starea de miscare a observatorului si se pot curba ca raspuns la prezenta materiei si a energiei. Cele mai profunde principii fizice pe care le cunoastem sunt regulile mecanicii cuantice, care stau la baza a tot ce cunoastem despre materie si interactiile ei. La fel cum relativitatea speciala si relativitatea generala ne-au impus schimbari drastice in conceptia noastra asupra lumii, mecanica cuantica –fizica lumii noastre reale-ne cere sa renuntam si la calitatile de “bun simt” pentru a intelege frenezia haotica a universului microscopic. In prezent gravitatia cuantica zguduie atat de puternic fundamentele fizicii moderne, incat pana si banalul   numar de trei dimensiuni spatiale ale universului, un lucru atat de elementar, incat l-am putea considera dincolo de orice indoiala este in mod spectaculos si convingator modificat. Astazi adevaratele mistere ale naturii si universului trebuiesc cautate in astrofizica si fizica particulelor elementare.

Atunci cand va exista o teorie cuantica a gravitatiei, ea va da cu siguranta noi raspunsuri la intrebarile despre spatiu si timp. In plus, teoria cuantica a gravitatiei va fi de asemenea o teorie a materiei.Va trebui sa includa cunostintele dobandite in ultimul secol asupra particulelor elementare si asupra fortelor care le guverneaza.Va fi de asemenea o teorie cosmologica.Va raspunde la ceea ce acum par intrebari foarte misterioase despre originea universului, de pilda: Marea Explozie (Big Bang-ul) a fost primul moment, sau doar o tranzitie de la o alta lume diferita care a existat mai inainte? Ar putea chiar sa ne ajute sa raspundem la intrebarea daca universul a fost sortit sa contina viata, sau daca propria nostra existenta este doar consecinta unui accident norocos.

Studii recente par s? sugereze c? propriet??ile g?urilor negre sunt indicii semnificative ale legilor ascunse care guverneaz? Universul.

Principiul holographic ne spune ca lumea in care traim este de fapt un fel de holograma. Lumea tridimensionala pe care noi o experimentam-universul umplut cu galaxii, stele, planete, case si oameni- este de fapt o holograma, o imagine a unei realitati care are loc pe o suprafata bidimensionala. Realitatea tridimensionala pe care o cunoastem este o proiectie holografica a acelor procese fizice ce au loc pe o suprafata aflata la granita Universului.

Principiul holografic spune ca daca am putea intelege legile ce guverneaza fizica de pe acea suprafata indepartata si modul in care fenomenele de acolo se leaga de experientele de aici, am putea intelege tot ce trebuie sa stim despre realitatea din universul in care traim. Tot ceea ce vedem si experimentam, ceea ce noi spunem ca reprezinta familiara noastra realitate tridimensionala, poate fi doar o proiectie de informatii stocate pe o suprafata bidimensionala aflata la mare distanta, similar modului în care informatia unei holograme este stocata pe o bucata subtire de plastic.

Universurile holografice pot fi astfel mai mult decat o consecinta a legilor fundamentale, pot face parte chiar din definitia legilor fundamentale. Povestea gaurilor negre incepe a fi inteleasa, se intrevede deja o solutie pornind de la principiul holographic. Fizicienii, care au studiat propietatile centrului gaurilor negre, folosindu-se de ecuatiile lui Einstein, sugereaza ca aici s-ar putea afla o cale spre un alt univers care se leaga de al nostru doar in centrul gaurii negre.

Principiul holographic, inspirat din termodinamica gaurilor negre este o idee noua care daca va fi acceptata, va face practic imposibila revenirea la oricare din teoriile anterioare care o ignora. Pricipiul de incertitudine al teoriei cuantice si principiul echivalentei al lui Einstein din teoria relativitatii au fost idei de acest tip. Ele au contrazis principiile teoriilor mai vechi si, la inceput, cu greu se putea admite ca ele au sens. Ca si ele, principiul holografic este acel gen de idee de care avem nevoie cand patrundem intr-un nou univers.

Probabil in viitorul apropiat principiu holografic la care se refera in lucarile sale, profesorul Gerad’t Hoolf, si alti renumiti fizicieni, va fi o idee formidabila care va marca profund civilizatia planetei noastre.

Toate aceste cercetari ne duc la granita cunoasterii umane, acolo unde ne confruntam cu ceea ce indubitabil nu cunoastem, minunatul si nesfarsitul mister care ne impresoara.

Scriind aceste note, am incercat sa ofer o alternativa la invataturile religioase traditionale, raspunzand cam la aceleasi intrebari esentiale privind modul cum functioneaza lumea, bazat insa pe legile fizicii, nu pe texte sacre sau traditii. Am incercat sa fiu cat mai direct si sa-mi enunt clar prejudecatile.

Cred cu tarie ca stiinta reala trebuie sa ofere explicatii care sa nu implice agenti supranaturali. Cred ca ochiul a evoluat prin macanismul Darwinist. In plus, cred ca fizicienii trebuie sa gaseasca de asemenea o explicatie naturala a lumii noastre, inclusiv a uimitoarelor accidente norocoase care au conspirat pentru a face posibila existenta noastra. Cred ca atunci cand oamenii introduc magicul in locul explicatiilor rationale ei nu fac stiinta, oricat de vehement ar sustine contrariul

 Iata pe ce ametitoare culmi ale cunoasterii ne-a dus fizica moderna. Realitatea nu e ceea ce pare a fi. Lumea e straine. Sa incercam s-o intelegem.

Foto: Pictura lui Michelangelo din Capela Sixtina. (Dumnezeu îl înzestra pe Adam nu doar cu viata, ci si cu inteligenta suprema pe care urma s-o transmita urmasilor, ca poata sa inteleaga Gandirea Domnului si Legile Fizicii)

ANEXA

In continuare voi adauga scurte prezentari cu aspecte care mi s-a parut fie prea tehnice, fie tangentiale in raport cu subiectul materialului principal.

  1. Conditia “fara limita”

In lucrarea prezentata de profesorul Stephen Hawking la conferinta de astofizica organizata de iezuiti la Vatican, acesta a prezentat pentru prima oara ipoteza ca timpul si spatiul formeaza impreuna o suprafata care ar avea dimensiuni finite dar nu ar avea limita sau margine (ipoteza numita mai tarziu conditia ”fara limita”). Conditia “fara limita” presupune ca istoria universului ar putea fi reprezentata asemanator cu suprafata Pamantului (doar ca ar avea inca doua dimensiuni), distanta fata de Polul Nord reprezentand timpul imaginar(adica timpul este imaginar si nu poate fi distins de directiile spatiului) iar dimensiunea unui cerc aflat la distanta constanta de Polul Nord reprezentand dimensiunea spatiala a universului. Universul incepe (in urma cu miliarde de ani) la Polul Nord ca un singur punct. Pe masura ce ne deplasam spre sud, paralelele aflate la distanata constanta de Polul Nord devin mai mari, corespunzand universului in expansiune in timpul imaginar. Universul ar ajunge la ecuator la o dimensiune maxima, apoi s-ar contracta odata cu cresterea timpului catre un singur punct la Polul Sud. Potrivit acestei ipoteze, chiar daca universul ar avea dimensiunea zero la Polul Nord si la Polul Sud aceste puncte nu ar fi singularitati. O consetinta deosebit de interesanta a conditiei “fara limita”, propusa de fizicianul Stephen Hawking, se refera la dimensiunea abaterilor mici de la densitatea uniforma din universul timpuriu, abateri care au determinat formarea  mai intai a galaxiilor, apoi a stelelor si planetelor si  in final a noastra. Principiul de incertitudine din mecanica cuantica implica faptul ca universul timpuriu nu putea fi complet uniform deoarece trebuie sa fi existat unele incertitudini sau fluctuatii ale pozitiilor si vitezelor particulelor. Utilizand conditia”fara limita”, gasim ca universul trebuie sa fi inceput, doar cu neuniformitatea minima posibila permisa de principiul de incertitudine. Apoi universul ar fi suferit o perioada de espansiune rapida, ca in modelul inflationist propus de Linde. In aceasta perioada, neuniformitatile initiale s-ar fi amplificat pana au fost destul de mari pentru a explica originea structurilor pe care le vedem in jurul nostru. Intr-un univers in expansiune in care densitatea materiei varia usor de la un loc la altul, gravitatia ar fi determinat regiunile mai dense, sa-si incetineasca expansiunea si sa inceapa sa se contracte. Aceasta ar fi condus la formarea galaxiilor, stelelor si, in cele din urma, chiar a unor creaturi neansemnate ca noi oamenii. Astfel, toate structurile complicate pe care le vedem in univers ar putea fi explicate prin conditia”fara limita”a universului impreuna cu principiul de incertitudine din mecanica cuantica.

2. Timpul imaginar

In gravitatia cuantica, cand se incearca unificarea gravitatiei cu mecanica cuantica, se are in vedere ideea timpului “imaginar”. Timpul imaginar nu se distinge de directiile spatiului. Aceasta inseamna ca nu poate fi o diferenta importanta intre directiile inainte si inapoi (intre trecut si viitor) ale timpului imaginar, asa cum se considera in timpul “real”. Legile fizicii respecta anumite simetrii (nu se schimba la simetriile C, P, T) si nu fac diferenta intre trecut si viitor. In timpul real universul are un inceput si un sfarsit la singularitati, care formeaza o limita a spatiu-timpului si in care legile fizicii nu mai functioneaza. Dar in timpul imaginar nu mai exista singularitati sau limite. Aceasta poate sugera ca as-numitul timp imaginar este in realitate timpul real si ceea ce numim timp real este doar o plasmuire a imaginatiei noastre, adica doar o idee pe care am inventat-o pentru a ne ajuta la descrierea a cea ce vedemm ca este universul. Totusi exista o mare diferenta intre directiile inainte si inapoi ale timpului real in viata obisnuita. De unde vine aceasta diferenta intre trecut si viitor in timpul real? Explicatia care se da de obicei se bazeaza pe legea a doua a termodinamicii (entropia creste intotdeauna cu timpul intr-un sistem inchis). Daca un sistem are entropie el va evolua ireversibil in timp. A doua lege a termodinamicii spune ca entropia poate fi doar creata, nu si distrusa. Daca spargeti o ceasca de cafea zdrobind-o de podea, i-ati crescut cu mult entropia si va fi foarte greu s-o faceti la loc din bucatele. In termodinamica, ireversibilitatea unui proces este masurata printr-o crestere a entropiei, deoarece ea masoara cantitatea de informatie pierduta pe seama miscarii dezordonate. Dar o asemenea informatie odata pierduta, nu va putea fi niciodata recuperata, astfel inacat entropia nu poate in mod normal sa descreasca. Cresterea dezordinii sau entropiei cu timpul reprezinta un exemplu de sens al timpului(sensul termodinamic al timpului), ceva care diferentiaza trecutul de viitor, dand timpului o directie. Exista trei sensuri diferite ale timpului. Primul este sensul termodinamic al timpului, directia timpului in care dezordinea sau entropia creste. Apoi, exista sensul psihologic al timpului, directia in care noi simtim trecerea timpului, directia in care ne reamintim trecutul, dar nu viitorul. In sfarsit, exista un sens cosmologic al timpului. Acesta este directia timpului in care universul se extinde, nu se contracta.

A doua lege a termodinamicii rezulta din faptul ca exista intotdeauna mai multe stari dezordonate decat cele ordonate si la un moment ulterior este mai probabil ca sistemul sa fie intr-o stare dezordonata decat intr-una ordonata(exemplu cu piesele de puzzle dintr-o cutie care sunt imprastiate pe masa). Astfel dezordinea va tinde sa creasca cu timpul, daca sistemul satisface o stare initiala ordonata. Intr-o teorie cuantica a gravitatiei, inceputul poate fi un punct regulat, omogen al spatiu-timpului si universul ar fi trebuit sa-si inceapa expansiunea intr-o stare omogena si ordonata(in limitele principiului de incertitudine) si ar fi devenit neomogen si dezordonat pe masura ce trecea timpul. Aceasta ar explica sensul termodinamic al timpului. La inceput s-a crezut ca dezordinea ar descreste atunci cand universul ar suferi din nou un colaps si s-ar intoarce la o stare omogena si ordonata. Dar conditia”fara limita”inseamna ca dezordinea ar continua, de fapt, sa creasca in timpul contractiei si sensurile termodinamic si pshiologic al timpului nu s-ar inversa cand universul incepe sa se contracte din nou. Inflatia din etapele timpurii ale universului, pe care o prezice conditia” fara limita”, inseamna ca universul trebuie sa se extinda cu o rata foarte apropiata de cea critica la care el tocmai evita sa sufere din nou un colaps, si astfel nu va suferi un colaps inca foarte mult timp. Pana atunci toate stelele vor fi ars si protonii si neutronii din ele se vor fi dezintegrat in particule usoare si radiatii. Universul ar fi intr-o stare de dezordine aproape completa. Nu ar mai exista un sens termodinamic puternic al timpului. Dezordinea nu ar putea sa creasca mult deoarece universul ar fi deja intr-o stare de dezordine aproape completa. Totusi pentru ca viata inteligenta sa functioneze este nevoie de un sens termodinamic puternic. Pentru a supravietui, fiintele umane trebuie sa consume hrana, care este o forma ordonata de energie, si o transforma in caldura, care este o forma dezordonata de energie. Astfel viata inteligenta nu va putea exista in faza de contractie a universului. Deci, conditia “fara limita” determina crestera dezordinii si conditiile adecvate pentru viata inteligenta numai in faza de expansiune.

3. Teoria finala

Legile fizicii ar trebui sa contina informatii despre starea universului la un anumit timp, inainte de a incepe sa construiasca o lume. Ele nu au privirea lui Dumnezeu care vede spatiul-timp dintr-o data in ansamblul lui. Relativitatea generala ne invata ca separarea spatiului-timp in spatiu si timp e nenaturala. Cosmologia big bang ne invata ca la inceput universul a fost extrem de simplu. Acestea sunt indicii pretioase ca ar trebui sa cautam legi mai cuprinzatoare, care sa priveasca lucrurile in ansamblul lor. Fizicienii spera sa gaseasca un sistem unic si coerent de legi fizice, o teorie finala, in care orice constanta a naturii, inclusiv constanta cosmologica, sa poata fi prezisa pe baza unui principiu matematic elegant. Ei cred ca la baza tuturor lucrurilor se afla o teorie frumoasa, un set unic, puternic si convingator de ecuatii, care descriu toate fenomenele, cel putin in principiu, chiar daca ecuatiile sunt prea greu de rezolvat. Aceste ecuatii trebuie sa fie simple si simetrice. Dar, inainte de toate, ecuatiile trebuie sa prezica in mod unic legile fizicii care au fost descoperite in ultimile cateva secole, inclusiv modelul standard al fizicii particulelor: lista particulelor elementare, masele lor, constantele de cuplaj si fortele dintre ele. Ce ciudat ar fi  sa asistam la descoperirea unei teorii finale! Descoperirea legilor ultime ale naturii  va marca cu siguranta o ruptura in istoria stiintei moderne. Poate ca experimentele efectuate cu superacceleratorul de la Geneva vor oferi informatii lamuritoare. Am inaintat deja destul de mult spre o asemenea teorie.

Cele mai profunde principii fizice pe care le cunoastem in prezent sunt regulile mecanicii cuantice care stau la baza a tot ce cunoastem despre materie si interactiile ei. Dar mecanica cuantica nu este o teorie fizica completa. Ea nu spune nimic despre particulele si fortele ce pot exista. Atunci cand va exista o teorie cuantica a gravitatiei, ea va da cu siguranta noi raspunsuri la intrebarile despre spatiu si timp. In plus, teoria cuantica a gravitatiei va fi de asemenea o teorie a materiei. Va trebui sa includa cunostintele dobandite in ultimul secol asupra particulelor elementare si asupra fortelor care le guverneaza. Va fi de asemenea o teorie cosmologica. Va raspunde la ceea ce acum par intrebari foarte misterioase despre originea universului, de pilda: Marea Explozie (Big Bang-ul) a fost primul moment, sau doar o tranzitie de la o alta lume diferita care a existat mai inainte? Ar putea chiar sa ne ajute sa raspundem la intrebarea daca universul a fost sortit sa contina viatasau daca propria nostra existenta este doar consecinta unui accident norocos.

Am putea gasi un candidat pentru teoria finala  printre actualele teorii ale corzilor sau in teoria buclelor. Exita si o posibilitate care pare destul de probabila si mult mai tulburatoare. Poate ca exista o teorie finala, un set simplu de principii din care decurg toate sagetile explicative, dar nu o vom cunoaste niciodata.S-ar putea ca ca noi oamenii pur si simplu  sa nu fim suficient de inteligenti pentru a descoperii sau intelege legile fundamentale. Pana acum, din fericire, se pare ca nu am ajuns la capatul resurselor noastre intelectuale. In fizica cel putin, am vazut ca fiecare noua generatie de studenti pare mai inteligenta decat precedenta. Poate ca generatia noastra va atinge acest mult cautat nivel de cunoastere, sau poate ca nu. Poate ca vor mai trece multe generatii pana atunci. Singurul lucru cert este ca nu vom sti daca nu vom incerca. Cautarea legilor fundamentale ale universului este o drama profund umana care ne imbogateste mintea si spiritul. Cu totii cautam fiecare in felul lui, adevarul si cu totii tanjim sa aflam de ce suntem aici. Pe masura ce urcam impreuna muntele explicatiilor, fiecare generatie sprijinindu-se pe umerii inaintasilor, nazuim cu temeritate sa ajungem la varf de unde sa contemplam cu claritate vastul univers. Cel mai intemeiat motiv de speranta ca specia noastra e in stare sa progreseze intelectual si in viitor e minunata capacitate de a stabili prin limbaj o comunicare intre creierele noastre, dar s-ar putea ca acest lucru sa nu fie suficient. Fizicienii vor putea fi intr-o buna zi in stare sa scrie ecuatiile fundamentale care guverneaza realitatea fizica. Dar fizica nu va putea explica niciodata ce anume “sufla foc” peste ecuatii si le da viata intr-n univers real.